Archive for Decembrie 2010

În oglindă…   Leave a comment

Oglinzile şi împreunarea trupurilor sunt îngrozitoare pentru că multiplică numărul oamenilor, scrie Borges în „Grădina potecilor ce se bifurcă”, citându-l pe Adolfo Bioy Casares, care ar fi citat la rându-i un eretic din Uqbar…Această afirmaţie care uneşte paternitatea şi oglinzile (fiind un citat al unui citat, pe care – iată – îl citez la rându-mi) traduce obişnuitul sentiment de disconfort pe care omul îl resimte în faţa a orice reprezintă dualitatea absolută….Interesant – însăşi expresia acestui disconfort reprezintă o multiplă oglindire…
Oglinda reprezintă însă o copiere care nici măcar act nu este, dând impresia că este realizat un act inefabil, practic fără a fi comis…În oglindă nimic nu există, ci totul pare transpus…
În general, cei care s-au ocupat de oglinzi au căutat în aceasta reflectarea realităţii care se privea în ea…Oglinda este mai presus de orice confirmare – suntem simultan aici şi în altă parte, suntem identici în două lumi, spunea Petru Creţia într-un strălucitor eseu (Oglinzile)…Nu fără o anumită trufie conchidea cărturarul în altă parte a aceleiaşi cărţi că tot ceea ce este în oglindă este necesar…Oglinda pare a se afla pentru el la graniţa a două lumi, fragilă perdea dintre o realitate trăită şi una reprezentată întrucâtva, dar aceasta şi pentru că oglinda reflectă aceeaşi realitate la suprafaţă…
Oglinda există într-adevăr întrucât noi privim în ea şi – mai ales – ne privim pe noi înşine…Însă oglinda mai are o dimensiune care se pierde cel mai adesea…o adâncime…A te depărta de ea înseamnă a merge în adâncime…Contemplându-ne în ea, neglijăm cel mai adesea să ne uităm în ea, dar în spatele nostru, pentru că totuşi oglinda refuză cel mai adesea adâncimea…Oglinda reflectă mult mai puţin realitatea decât se pretinde, ea reflectă de fapt vederea noastră, se află la suprafaţa ochilor noştri, împinge şi mai departe ceea ce se află în adâncul unei încăperi, în spatele nostru. Oglinda este astfel capabilă să ne apropie la maximum de noi înşine (dar apropiindu-ţi chipul prea mult de ea simţi adesea cum ţi-l înstrăinezi), dar şi să ne depărteze imediatul inanimat din jur.
Kant observa cum oglinda ne ajută să înţelegem relaţia dintre lucruri identice dar, totuşi, incongruente (relaţia dreapta – stânga, de exemplu mâna dreaptă şi mâna stângă)…Şi aceasta deoarece pentru majoritatea privitorilor relaţia cu oglinda se consumă la suprafaţă, dar cu atât mai tulburătoare este, cred eu, relaţia cu adâncimea. Tot în adâncime gândea Blaga când îl punea pe un cerb într-o cunoscută poezie să soarbă cerul din lac…Nenumărate basme – culte sau populare – ni-i arată pe eroi înaintând în oglindă, dar cu atât mai tulburător ar fi să-i vezi retrăgându-se în oglindă, validând astfel abia ceea ce este văzut. Fiind suprafaţă, oglinda dă socoteală cu totul de adâncime şi prelungeşte în perspectivă peretele pe care se află…A te privi în oglindă înseamnă de aceea a înainta undeva dincolo de ceea ce se află în spatele nostru, mai ales pentru că ajungem să percepem întrucâtva o realitate care nu este întrutotul a noastră – şi aceasta din două motive: inversarea de sens stânga – dreapta şi faptul că percepem în oglindă – înapoia noastră ceea ce simţurile noastre fizice nu ne permit să percepem. Practic, oglinda are limite fizice doar în lungime şi lăţime, limita adâncimii este limita realităţii care se lasă reflectată, iar prin aceasta oglinda nu este limitată în adâncime. De aceea tind să cred că nu este vorba doar de poveste în basmele unde intrarea în oglindă este periculoasă şi ademenitoare în acelaşi timp; facem şi noi asta zilnic atunci când ne pierdem mai mult de un minut în faţa oglinzii. Nu pentru că ar multiplica vreun număr sunt oglinzile de temut, ci deoarece adâncesc privirea…

Posted 1 Decembrie 2010 by cosulcufragi in alţi fragi...

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări