Greutate…şi balast   Leave a comment

Într-un pasaj din „Sunetul muntelui” de Yasunari Kawabata, personajul central, Shingo, evocă o imagine stranie: ar fi bine dacă am putea să ne dăm capetele la curăţat – pur şi simplu să le desprindem de trup, să le ducem la spitalul universitar şi să le lăsăm acolo pentru un „curăţat de cap”, astfel încât să fie îndepărtat tot „gunoiul” din el; omul ar rămânea fără „niciun fel de probleme şi niciun fel de vise”.
Cât de mult „balast” încape într-adevăr în intelectele noastre…câte resentimente inutile, câte cearcăne adunate în jurul ochilor noştri interiori…Probabil multe nedumeriri îşi lasă urmele pe undeva prin ascunzişurile intelectelor noastre şi nervurile viselor şi cele ale coşmarurilor pe care le trăim se întretaie în mod neaşteptat cu unele spaime care urcă din inimă sau coboară direct acolo…Şi, chiar dacă, prin rugăciune sau prin confesiune, sufletele pot fi purificate uneori – niciodată îndeajuns -, undeva într-un colţ al intelectului rămâne un rid al încrâncenării gândirii, deoarece intelectul are nevoie să se detaşeze de suflet pentru a-şi putea conserva ascuţimea…
Şi mai mult pătimim însă de pe urma gândurilor iscate de resentimente, tristeţi şi regrete…Atât de greu este să cureţi uneori puroiul care întinează pereţii, să îndepărtezi substanţa vâscoasă şi grea care înceţoşează mintea şi sufletul, balast greoi de care nici măcar nu poţi fi conştient….
Şi visele lasă o urmă, spune personajul lui Kawabata, dar probabil că acestea ne leagă cu adevărat capetele de inimă, leagă intelectul de suflet. În vise se aude nedesluşit o muzică sau câte vreo rostire molcomă şi îndelungată şi este frumos dacă va rămâne ceva din acestea în prelungirile fiinţei noastre…
Nu pot vedea acest gest al „curăţării capului” din romanul lui Kawabata în afara unei operaţiuni dificile, a unei încrâncenări fizice de a râcâi cu îndârjire vâscozitatea amară din capetele noastre, a unui dezgust uneori…Din păcate poate, oricât de pură ar putea fi inima (sau oricât ar putea fi ea purificată), ceva rămâne de-a pururi în intelectul nostru, capul nostru păstrează în nervurile sale din interior cicatricile a ceea ce am fost şi de aceea în viaţa aceasta nicio renaştere completă nu este cu putinţă…
Ne mai rămâne în aceste ascunzişuri câte un gând, o vorbă, o culoare care ne-a populat cândva sufletul, câte o tentă abia aflată prin preajma noastră, temeri nedesluşite şi vagi speranţe, mici insule de rostiri….atât de multe lucruri care ne fac să înţelegem de ce prefera Montaigne „un cap bine făcut” unuia „umplut”….

Anunțuri

Posted 2 Ianuarie 2011 by cosulcufragi in Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări

%d blogeri au apreciat asta: