Discreta nedreptate a jocului de şah   Leave a comment

De mulţi ani juca şah parcă dintr-un reflex al controlului raţionalităţii, constatând cu plăcere cum sunt piesele legate între ele prin fire nevăzute în cutare partidă sau tribulaţiile pieselor prin vreo complicată variantă a Apărării siciliene…Un demon a pus însă încet stăpânire pe el şi a început mai întâi să reflecteze asupra regulamentului. La urma-urmei, de ce doar umilul pion avea dreptul să ajungă damă? Bun, înţelesese şi el că „pionii sunt sufletul jocului de şah”, vorba lui Philidor, dar un „ofiţer” precum nebunul ori calul nu puteau aspira la vreo „avansare” în rang, în timp ce pionul avea capacitatea de a ajunge la cel mai înalt rang de luptător? Şi asta doar deoarece pionul era singura piesă care nu putea muta şi înapoi şi de aceea şi începuse să privească uşor dispreţuitor această regulă, menită numai să asigure mai departe viaţa acestei mici piese care, după ce ajunsese pe ultima linie, nu ar mai fi avut altă şansă de a muta.
Apoi ochiul lui se orientase asupra formei pieselor. Mângăia rotunjimile pionului care i-l făceau atât de familiar, întârzia cu câte un deget pe coama calului şi-l închipuia deja în imense jocuri unde apărea cabrat şi mândru, arunca nebunii pe diagonale imaginare şi chiar imperfecte, permiţându-şi să-i trimită de pe un pătrat negru pe unul alb în mers pieziş. Turnul părea mai serios în mersul lui drept şi atingându-i marginea superioară i se părea că rupe o parte din realitate, la fel cum, privind cerul seara, nu era sigur dacă acesta mărginea vârfurile clădirilor ori cele din urmă tăiau obraznic cu ascuţişul lor din croiala văzduhului. Dama părea impertinentă prin dezinvoltura ei pe lângă un rege adeseori neputincios, care se ascundea repede prin rocadă.
Se orientase după aceea asupra aşezării pieselor în spatele pionilor. Ceva în el se răzvrătea văzând mereu piesele în aceeaşi poziţie iniţială. Atingea fiecare piesă, o rotea uşor înainte de începutul jocului, o plasa drept în centrul pătratului, parcă pentru a se convinge că într-adevăr locul său e acolo. A sondat unele sisteme de reaşezare a pieselor, a căutat şi a găsit turnee jucate cu piesele aşezate potrivit bunului plac al jucătorilor, dând astfel peste cap tomuri întregi de teoria deschiderilor…A citit povestea lui Anatoli Karpov, ilustrul şi calculatul campion, care, copil fiind, găsise jocul de şah al tatălui său şi aşezase piesele potrivit propriei sale fantezii, şi a deplâns modul în care copilul îşi pierduse imaginaţia, chiar dacă îmbogăţise atât de mult ulterior istoria jocului…
Apoi a găsit că înseşi dimensiunile tablei de şah sunt insuficiente…8 x 8 = 64 era de mult o socoteală intrată în sânge, fireşte, dar ce ar fi fost dacă ar fi adăugat încă două coloane şi două linii spre a ajunge la 100 de pătrate? Poate chiar fără a suplimenta numărul pieselor, începând jocul cu câte o coloană goală de fiecare parte.
Ceas cu ceas jocul lui de şah adăuga o nouă nedumerire. Şi-n cea mai binecuvântată clipă, într-o zi, scotocind prin lucrurile bunicului din pod, a dat peste alt set de piese vechi de şah şi din cutia prăfuită şi scorojită a căzut, parcă neatins de vreme, un pachet de cărţi de tarot….
Dar asta deja era o altă aventură……

Anunțuri

Posted 4 Octombrie 2012 by cosulcufragi in Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări

%d blogeri au apreciat asta: