Într-o pagină magistrală din „Copila de zăpadă” (Polirom, 2012), Eowyn Ivey ne descrie uciderea unei lebede de către copila de zăpadă, într-un act aproape ritualic. Rareori e mai fremătătoare şi mai tragică totodată apropierea a două trupuri unite în mod normal prin graţie şi frumuseţe, o luptă în care două trupuri se unesc şi se continuă unul pe celălalt…Albul lebedei scurgându-se în cel al fetei de zăpadă…Graţia amândurora unite într-un moment căruia-i lipseşte încrâncenarea, întrucât este văzut într-un ritm de ralenti: „Lebăda s-a luptat, apoi s-a liniştit, iar fata s-a întins cu cuţitul către cap, l-a strecurat sub gât şi a tăiat trăgând cu forţă în sus.” Există un fel de plăcere a luptei în gestul încet şi cumpănit al fetei, o continuitate a graţiei de nestăvilit…
Totodată, gestul neagă albul în care părea a fi cufundat un suflet de copil şi marchează, evident, o pierdere a inocenţei. Fiecare dintre noi ucidem cel puţin o lebădă în sufletul nostru, convertim curbele existenţei în gânduri colţuroase – aceasta este lupta pentru supravieţuire umană. Problema este în ce grad conştientizăm acest gest, cât din el rămâne în conştiinţa noastră….