Archive for Octombrie 2013

De ce vom trăi veşnic…   Leave a comment

Poate lucrul care mi-a rămas întipărit în minte în ceea ce priveşte viaţa lui Eminescu este afirmaţia lui Slavici despre poet: „Eminescu privea lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată.” Nu ştiu dacă aceasta ar fi neapărat ilustrarea unui epicureism („Moartea nu ne priveşte căci atâta timp cât noi suntem, ea nu este, şi atâta timp cât ea este, noi nu suntem”) sau a unei încrederi orbeşti în destin. Bineînţeles, aceasta şi explică multitudinea de proiecte eminesciene lăsate la o parte. Există astfel o interesantă ambiguitate a acelei maladii denumite cândva de Liiceanu „încremenire în proiect”; din ce perspectivă privim proiectul şi care este termenul final al zbaterilor noastre?
Cred totuşi că suntem sortiţi să sperăm într-o viaţă veşnică (şi nu în sensul creştin!) de însăşi condiţia noastră. La urma-urmei, întreaga existenţă este plină de morţi – e suficient să mă uit în biblioteca mea şi găsesc o întreagă catacombă. Mă gândesc oare vreodată că Platon, Hegel, Balzac sau Corneille sunt morţi? Nu, deoarece nu am nimic comun nici cu viaţa, nici cu moartea lor. Dimpotrivă, îmi sunt mai apropiaţi ca oricând.
De fapt, numai abstractul ne este apropiat. Concretul ne ocupă prea mult viaţa spre a-l suporta timp îndelungat şi, în plus, concretul este prea singuratic şi personalizat spre a fi definit şi, deci, delimitat. Nici măcar oamenii apropiaţi nouă în viaţa personală nu sunt în măsură să populeze concretul trăirilor noastre, construit cel mult din imagini idealizate ale acestora. Materialitatea pură şi brută ne interesează mult prea puţin şi aşa se şi explică faptul că, de îndată ce apropiaţii dispar fizic, îi exilăm în cimitire. Este un mod comod de a spune că, de fapt, noi nu avem nimic în comun cu ei odată ce au murit. De ce le trecem numele pe cruci? Pentru a personaliza un loc care, altminteri, ne este întrutotul străin şi care, de fapt, străin şi rămâne. Dac-ar fi cu adevărat parte a fiinţei noastre intime, nu l-am recunoaşte oare fără să trecem numele pe cruci?
De aceea viaţa noastră trebuie cu adevărat să fie una a trăirii veşnice. Sfârşitul trebuie să te surprindă conştient şi în plin gest, nu în resemnare şi cu mâinile încrucişate. Întregul glas al universului nu este astfel decât o prelungire a şoaptei intime a fiinţei noastre şi în credinţa veşniciei noastre stă puterea gesturilor dătătoare de sens pe care le facem….

Posted 17 Octombrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Despre cultură…Ce cultură? Generală….   Leave a comment

Am fost pus relativ recent în situaţia de a ajuta pe o cunoştinţă care trebuia să se ocupe de redactarea unor întrebări pentru un concurs profesional. Ansamblul de întrebări trebuia să includă şi o sesiune de „cultură generală”.
Când mi s-a pus problema întrebărilor care ar trebui redactate, am rămas cam perplex. Imediat mi-a venit în minte definiţia lui Mircea Eliade – Cultură generală este ceea ce ţi-a rămas în minte după ce uiţi ceea ce ai învăţat. Apoi, mi-am dat seama că, de fapt, definim cu toţii cultura generală şi în funcţie de propriile condiţionări şi chiar de propria carieră. Şi de obicei, nu prea spunem cu admiraţie de cineva că „are cultură generală”, dar îi observăm imediat lipsa. Nu te extaziezi că vecinul ascultă Mozart, dar eşti oripilat că un coleg de la muncă habar nu are cine a fost muzicianul din Salzburg.
Pe de altă parte, există un fel de gradaţie a culturii generale, care îngreunează cu atât mai mult aprecierile în această privinţă. Fiind filolog, mă cam nedumereşte să întâlnesc oameni care nu au mai recitit Dante sau Shakespeare de vreo 20 de ani. Cunosc un alt filolog care mi-a spus că nu înţelege pur şi simplu cum de pot asculta Bach ore întregi pentru că lui muzica acestuia i se pare de-a dreptul morbidă. Dar mi-e şi puţin ruşine că am cam uitat legile fundamentale ale fizicii şi că, sincer, nu mai am habar de mulţi ani cum se extrage rădăcina pătrată.
Deosebirea este însă că anturajul meu îşi poate da cu greu seama de faptul că eu nu mai cunosc aceste aspecte, dar e mult mai uşor să observi că o persoană nu recunoaşte la radio „Sonata Lunii” a lui Beethoven. În plus, poţi condamna cu uşurinţă pe cineva care-ţi spune că nu-i place Beethoven, dar nu şi pe unul care habar nu are de legea lui Ohm (chiar, ce spune legea lui Ohm?)… Lucian Raicu spunea într-o carte că se despărţise de un prieten care-i spusese că pur şi simplu nu-i place „Război şi pace”; eu îl suspectez că, mai degrabă, acesta a constituit un pretext comod…
Şi la câteva zile după discuţia respectivă, m-am trezit întrebat de aceeaşi cunoştinţă cine a fost primul papă…Sfântul Petru – am răspuns eu, sigur pe mine. „Uite, Domnule, că ştie şi asta!”, a răspuns persoana plină de admiraţie. Iar acasă, întâmplător, recitind „Istoria lumii” de Emanuel Geiss, descopăr că…primul papă atestat istoric ar fi fost Damasus I. Cuprins de îndoieli, dau un search pe net….Şi-l găsesc pe…Victor I.
Deci, e uşor să spui că o persoană nu are cultură generală, dar foarte greu s-o defineşti… Şi nu ştiu dacă să mă sperie sau să mă amuze naivitatea celor care pun întrebări de „cultură generală” la concursuri.

Posted 13 Octombrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Cutremur? Nu…   Leave a comment

Ca de obicei când mai avem „norocul” să ne zgâlţâie puţin solul, duminica asta nu a fost plictisitoare. Orice conversaţie începe cam la fel: „Ai simţit cutremurul?”. Acum îl aştept pe un foarte bun (şi vechi) prieten. mi-am făcut cafeaua (el nu bea cafea), am pregătit piesele de şah (nu şi tabla – aduce el o tablă făcută de el – cadou pentru mine!). Ne cunoaştem de peste 20 de ani şi ne ştim bine: în concluzie, nu am vorbit NIMIC DESPRE CUTREMUR în cele două conversaţii telefonice de azi. Şi-mi place să cred că nici nu vom lua în discuţie asta când va veni, peste circa o oră…
Una peste alta – cutremurul ar avea şi părţi bune. Nu numai că înviorează banalele discuţii de duminică…Dar să ne gândim: poate li se mai aşează puţinii creieri politicienilor noştri, „corifeilor” din ministere şi organe administrative, sau cum le-o mai spune (ce termen neutru să găsim ca să nu ne punem rău cu nimeni?).
Poate ne mai „reaşezăm” şi noi puţin…Andrei Pleşu povestea la un curs că, după cutremurul din 1977, Cioran îi spunea într-o scrisoare lui Noica: „Nous sommes mal placés”. Tocmai, poate reuşim să ne „plasăm” altfel…
Ciudat este că, la o primă vedere, nici animalele nu par a-l fi (pre)simţit cine ştie ce. Căţelul meu, atât de neliniştit la orice zgomot, dormea…se pare că se foise puţin prin cameră, dar nu cine ştie ce. Nu am auzit vreo lătrătură prin împrejur, deşi mai multe curţi de pe strada mea au şi …patrupede. Ciudat. Să li se fi atrofiat simţurile până şi patrupedelor? La urma-urmei, nu văd de ce ne-am mira. Lumea noastră este destul de …fără ordine ca să le afecteze şi pe animale. Iar noi suntem destul de isterici şi fără cutremure: Roşia Montană, presa, câinii, Antonescu sau nu la prezidenţiale… Oi fi scăpat ceva? Nu ştiu, esenţialul este că eu continui să scriu şi…am înţeles din cutremur doar că ar trebui să-mi văd de treburile mele. Deoarece – din păcate – nu va schimba mare lucru….

Posted 6 Octombrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări