De ce vom trăi veşnic…   Leave a comment

Poate lucrul care mi-a rămas întipărit în minte în ceea ce priveşte viaţa lui Eminescu este afirmaţia lui Slavici despre poet: „Eminescu privea lucrurile din perspectiva unui om care nu moare niciodată.” Nu ştiu dacă aceasta ar fi neapărat ilustrarea unui epicureism („Moartea nu ne priveşte căci atâta timp cât noi suntem, ea nu este, şi atâta timp cât ea este, noi nu suntem”) sau a unei încrederi orbeşti în destin. Bineînţeles, aceasta şi explică multitudinea de proiecte eminesciene lăsate la o parte. Există astfel o interesantă ambiguitate a acelei maladii denumite cândva de Liiceanu „încremenire în proiect”; din ce perspectivă privim proiectul şi care este termenul final al zbaterilor noastre?
Cred totuşi că suntem sortiţi să sperăm într-o viaţă veşnică (şi nu în sensul creştin!) de însăşi condiţia noastră. La urma-urmei, întreaga existenţă este plină de morţi – e suficient să mă uit în biblioteca mea şi găsesc o întreagă catacombă. Mă gândesc oare vreodată că Platon, Hegel, Balzac sau Corneille sunt morţi? Nu, deoarece nu am nimic comun nici cu viaţa, nici cu moartea lor. Dimpotrivă, îmi sunt mai apropiaţi ca oricând.
De fapt, numai abstractul ne este apropiat. Concretul ne ocupă prea mult viaţa spre a-l suporta timp îndelungat şi, în plus, concretul este prea singuratic şi personalizat spre a fi definit şi, deci, delimitat. Nici măcar oamenii apropiaţi nouă în viaţa personală nu sunt în măsură să populeze concretul trăirilor noastre, construit cel mult din imagini idealizate ale acestora. Materialitatea pură şi brută ne interesează mult prea puţin şi aşa se şi explică faptul că, de îndată ce apropiaţii dispar fizic, îi exilăm în cimitire. Este un mod comod de a spune că, de fapt, noi nu avem nimic în comun cu ei odată ce au murit. De ce le trecem numele pe cruci? Pentru a personaliza un loc care, altminteri, ne este întrutotul străin şi care, de fapt, străin şi rămâne. Dac-ar fi cu adevărat parte a fiinţei noastre intime, nu l-am recunoaşte oare fără să trecem numele pe cruci?
De aceea viaţa noastră trebuie cu adevărat să fie una a trăirii veşnice. Sfârşitul trebuie să te surprindă conştient şi în plin gest, nu în resemnare şi cu mâinile încrucişate. Întregul glas al universului nu este astfel decât o prelungire a şoaptei intime a fiinţei noastre şi în credinţa veşniciei noastre stă puterea gesturilor dătătoare de sens pe care le facem….

Anunțuri

Posted 17 Octombrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări

%d blogeri au apreciat asta: