Sinceritatea în literatură…   Leave a comment

Cândva, Mallarmé a ţinut să-l consoleze pe Degas care se plângea că are o groază de idei, dar nu e în stare să aşterne o poezie pe hârtie: „Dragul meu, poezia nu se scrie cu idei, se scrie cu cuvinte…”
Probabil că acesta este primul adevăr pe care ar trebui să-l înveţe în liceu elevii noştri. Ameţiţi de atâta Eminescu, Blaga, Nichita şi atâţia alţi poeţi (chiar, mai citeşte cineva Alecsandri în afara obligaţiilor şcolare/universitare?), ei ajung să creadă că ştiu ce e poezia înainte de a-şi muia gândurile şi chiar cuvintele în câte o batistă udă…
Rândurile de faţă sunt pur polemice. izvorâte dintr-o serie de consideraţii pe care le-am întâlnit cu privire la „sinceritatea” unui poet sau a altuia…
În primul rând…ei bine, sinceritatea nu există. Asta e însăşi esenţa limbajului – să fie nesincer. Limbajul este un semn al semnului, este o interpretare a modului în care percepem realitatea, este cu alte cuvinte o realitate nu de grad secund, ci chiar de grad III. Câtă încredere să ai deci în ceea ce spune un astfel de limbaj. Nemaivorbind de faptul că limbajul este construit mai degrabă pentru a oculta gândirea decât pentru a o transpune. Numai în filme băiatul care spune „te iubesc” are un succes nebun..
În al doilea rând, aşa-zisa „sinceritate” se bazează pe o confuzie elementară între eul poetic şi eul empiric. În cine să am mai multă încredere – în Villon din versuri sau în „studintele” Villon care tăvălea prostituate prin cârciumi? În tânărul şi rebelul Rimbaud sau în traficantul de arme Rimbaud? De unde pot şti că un poet este sincer sau nu? Nu există vreo scală de măsurare a sincerităţii în literatură, la fel cum nu există una în viaţă, de altminteri.Literatura este exact atât cât este şi ceea ce este – stil, litere aşternute pe hârtie. Nu este confesiune, nici pat de psihanaliză.
Nu în ultimul rând, să pretinzi că rândurile scrise de tine sau de un altul sunt rod al sincerităţii reprezintă o supremă dovadă de trufie. La urma-urmei, cu ce sunt superioare sentimentele lui Blaga, de exemplu, ca să mă intereseze chiar atât de mult ce simte el? Autoconservarea elementară mă obligă să am grijă de sentimentele mele, nu de cele ale unui necunoscut – cum este, în cele mai multe cazuri, poetul. Să citesc literatură ca să mă încarc cu durerile unei persoane pe care nici măcar nu o cunosc? Mai bine mă uit la un meci. Să citesc literatură ca să mă încarc cu durerile unei persoane pe care o cunosc? Să vină să-mi spună direct – este fastidios şi obositor să se mărturisească astfel. Ca să nu mai spun că atunci nici măcar nu este nevoie de atâta literatură. La urma-urmei, Dante o iubea pe Beatrice, Eminescu pe Veronica Micle, Baudelaire şi Bacovia aveau viziuni morbide…Prea mulţi oameni spunând acelaşi lucru. Din nou – obositor.
Ce nevoie am de lacrimile scriitorului, când le am pe ale mele? De ce să se transforme cititorul în psihoterapeut (mai mult, cititorul este cel care plăteşte!) ?
A clama că un text literar este scris în numele sincerităţii este o modalitate de…a implora milă pentru el. „Nu trageţi în pianist, face şi el ce poate, uite câtă inimă pune în ceea ce interpretează!”. Probabil, dar literatura se judecă după cuvinte, după rezultat şi, dacă este vorba de sentimente, după sentimentele cititorului, nu ale scriitorului…

Anunțuri

Posted 22 Noiembrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări

%d blogeri au apreciat asta: