Archive for Decembrie 2013

Cu simpatie, despre greşeală şi neştiinţă   Leave a comment

Într-un interviu recent, Solomon Marcus aprecia că în şcoala românească s-a cultivat sistematic oroarea de „nu ştiu” şi „nu înţeleg”.” În învăţământul nostru se descurajează întrebarea”, a concluzionat matematicianul, care a remarcat amar: „Un copil cuminte nu vorbeşte neîntrebat”.

În general, de mulţi ani, în ţara noastră cam nimeni nu vorbeşte neîntrebat. Mi-aduc aminte cum, în urmă cu nişte ani de zile, o cunoştinţă care a traversat şi o perioadă de învăţământ militar mi-a povestit că a fost frapată de ticul verbal al unui eminent profesor, bineînţeles – ofiţer superior: „Să fie clar!”. Zvăpăiata (şi inteligenta) mea cunoştinţă a rămas uluită de ceea ce auzea şi s-a întrebat: „Bine, dar dacă totuşi nu-mi este clar?”.

Prima stare a oricărui om care a clădit ceva în această lume a fost uluirea în faţa realităţii şi întrebarea. Acum mai mult timp, am rămas uluit să văd ce întrebare şi-a pus cândva un copil de 14 ani: „dacă mă aflu într-un tren care merge cu viteza luminii, îmi mai pot vedea chipul în oglindă”? Iar adolescentul se numea…Albert Einstein!

La noi însă întrebarea nu prea există. În primul rând, din cauza vitezei. Totul se petrece chiar cu…viteza luminii: profesorii predau rapid ceea ce au de predat pentru că este mult şi nu au timp, părinţii cer repede ca odrasla să-şi ia cartoanele (diplomele), şefii la serviciu cer repede rezultate, nimeni nu mai are timp de nimic.  Aud din ce în ce mai multă lume că se plânge „ce repede trece timpul”, „când s-a şi dus anul ăsta?”, dar încep să mă întreb dacă nu-l facem noi să treacă repede (nu considera Kant spaţiul şi timpul drept forme a priori ale sensibilităţii noastre?). Şi atunci. la fel cum rareori mai avem timp în drumul de la serviciu acasă şi invers să mai aruncăm o privire asupra locurilor pe unde trecem zilnic, viteza ne împiedică să ne mai punem şi alte întrebări.

O a doua cauză este teama sădită de timpuriu în sufletul nostru faţă de eşec. În general, în lumea noastră eşecul nu se bucură de o reputaţie sănătoasă. Mass-media ne livrează doar modele ale succesului – sportivi, politicieni, artişti, fotomodele (nu mai vorbesc de faptul că politicienii şi fotomodelele noastre sunt de obicei nişte poveşti de succes…găunoase). Poveştile pe care le auzim sunt poveşti ale succesului, ale reuşitei şi rareori aflăm ceva şi despre cei care au eşuat. Dispreţul cu care sunt trataţi mulţi dintre cei care au eşuat îi împiedică chiar pe unii să mai încerce să realizeze ceva cu viaţa lor, iar acest lucru se vede din fragedă copilărie: de ce să răspunzi la şcoală dacă nu eşti sigur de răspuns şi dacă ştii că o greşeală atrage o penalizare într-o formă sau alta? E adevărat că succesele atrag succese, dar eşecul nu ar trebui să atragă altceva decât o îndrumare, o repunere în ordine a lucrurilor, o nouă căutare. De aceea, adevăratul intelectual nu este cel care ştie tot într-o disciplină (lucru imposibil, chiar şi pentru Einstein!), ci acela care ştie UNDE şi CUM să caute.

A treia cauză – autoritatea prost înţeleasă. Din păcate, autoritatea administrativă, în ansamblul ei, nu are nicio înţelegere pentru greşelile componentelor sistemului pe care-l coordonează (şi toată înţelegerea pentru greşelile sistemului!). Aşa că subordonaţii sunt foarte uşor sancţionaţi dacă greşesc, iar în cele mai multe cazuri cei care-i sancţionează sunt şefi incapabili, unii chiar impotenţi intelectual. Cum în genere vârful administrativ al societăţii româneşti este clădit pe munţi uriaşi de impostură (licenţele şi doctoratele falsificate cu largheţe fiind doar o faţetă!), aceşti minunaţi feţi frumoşi sunt exact cei mai aspri şi intoleranţi judecători. Nu numai pentru că ei îşi închipuie că aşa îşi acoperă impostura scandaloasă, dar şi (sau mai ales) deoarece astfel de oameni nici măcar nu au idee ce muncă înseamnă şi să scrii un articol de 10 pagini, darmite să finalizezi mai ştiu eu ce proiect (bineînţeles, dacă eşti cu adevărat interesat să fii creativ!). Nu mai vorbim de faptul că orice lucrare de 10 pagini bine scrisă trece prin vreo 20-30 de pagini scrise prost, că orice idee bună are la origine zeci de fragmente de idei cu carenţe…

În sfârşit, în genere vorbind, tot aceste „vârfuri” nu admit nesiguranţa, dubitaţia, neştiinţa. În primul rând că neştiinţa trece întotdeauna printr-o ştiinţă minimală prealabilă (trebuie să-ţi dai seama ce anume nu ştii), iar neînţelegerea – tot printr-o înţelegere minimală preliminară (ca să realizezi ce anume trebuie să înţelegi). Îţi trebuie deci o anumită inteligenţă ca să admiţi totuşi că mai faci şi prostii. Există şi o anumită „cultură a întrebării”, spunea Hegel la un moment dat – nu poţi întreba orice şi oricum. Întrucât însă în impostura generalizată a vârfurilor noastre politice şi administrative recunoaşterea eşecului nu este admisă, nimeni nu poate să recunoască faptul elementar că…trebuie să pună o întrebare.

Îmi aduc aminte că, în urmă cu mai mulţi ani, un coleg de serviciu şi-a exprimat uimirea că subsemnatul (absolvent de filologie) căuta în DEX sensul unui cuvânt. „Tu te uiţi în DEX??”. Nu i-am spus că, personal, judec cunoscătorii de limbi străine (şi) după numărul de dicţionare de care sunt înconjuraţi (şi, bineînţeles, după folosirea lor efectivă). Cert este că tânărul îşi însuşise fără greşeală (din păcate) preţioasa lecţie potrivit căreia „greşeala şi neştiinţa nu sunt admisibile”.

Cert este că omul care nu ştie să-şi privească greşelile, nu ştie nici să se bucure de succes, să înţeleagă, cu alte cuvinte, că nu suntem doar suma superbă a reuşitelor noastre, ci şi cei care au reuşit…în ciuda greşelilor şi a defectelor care ne caracterizează.

Anunțuri

Posted 30 Decembrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

De ce nu găsim un vrăjitor bun…   Leave a comment

Pură fantezie…Am vrut să schimb djinn-ul care se află în antet în profilul de Facebook. Am căutat imagini de magi şi de vrăjitori, dar nu am găsit decât întruchipări mai degrabă malefice. Am renunţat…

De ce nu găsim un vrăjitor bun? Neîndoios, este ceva emblematic aici. Ne-am pierdut încrederea în eficacitatea vrăjilor, a dorinţelor, a visurilor. Doar acum, în preajma Crăciunului, ne umplem viaţa cu tot felul de filme în care copiilor sau adulţilor mai nevinovaţi li se împlinesc cele mai năstruşnice dorinţe, ori vreun spirit malefic îşi regăseşte bunătatea pierdută cu repeziciunea şi candoarea cu care redescoperi în dulap, mototolită, o bluză pierdută de mult….

În tarot, magicianul este totuşi o carte bună (anul ăsta am încălcat tradiţia din fiecare noiembrie – să-mi cumpăr un nou pachet de cărţi de tarot!). Şi în viaţă – îl considerăm „magician” mai ales pe un sportiv cu abilităţi deosebite. Dar ne este frică să ne gândim şi la magicieni pe care i-am putea întâlni în viaţă. Suntem prea pozitivişti, dar, mai ales, ne este mult prea frică de propriile dorinţe. În parte, şi deoarece recunoaştem egoismul care se ascunde de cele mai multe ori în spatele acestora.

Oamenilor le este frică de poveştile…prea poveşti, ei le preferă pe acelea de „oameni mari”: filmele, cel mai adesea. Şi totuşi, eu uneori tânjesc după o poveste simplă, copilărească şi fără prea mari complicaţii, cu câte un dragon înţelept şi cu câteva flori alunecând pe apă…

Posted 8 Decembrie 2013 by cosulcufragi in Uncategorized

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări