Archive for Februarie 2014

Muzica – limbaj…   Leave a comment

Sabadell – la 20 km de Barcelona. Un violoncelist într-o piaţă…O fetiţă pune o monedă în pălăria din faţa violoncelistului şi acesta începe să cânte tema „Odei bucuriei” din Beethoven. Lumea începe să se strângă şi să-l asculte. Treptat, i se alătură un alt violoncel, viorile…Alţi instrumentişti aleargă şi-şi fac cu greu loc prin mulţime ca  să-şi ocupe locurile şi să se alăture celor din piaţă….Vin şi coriştii….Apare şi un dirijor. „Oda bucuriei” cântată într-o piaţă!(http://www.livebiz.ro/video/totul-a-inceput-de-la-o-moneda-dar-cum-s-a-terminat-i-a-lasat-pe-toti-fara-cuvinte/ sau http://www.youtube.com/watch?v=GBaHPND2QJg)

Dar nu este un dirijor. Sunt mai mulţi! Poate cel mai frumos vis pe care l-ar fi avut Beethoven însuşi. Copiii dirijând „Oda bucuriei”! Dirijând şi râzând…Poate fi dirijată „Oda bucuriei” altfel decât râzând? Îţi pot da lacrimile fără ruşine văzând şi revăzând acest scurt film. Arta este (încă) un limbaj care poate da bucurie oamenilor. Nu trebuie pentru asta să fie cocoţată în săli, nu trebuie ca muzicienii să fie în frac, iar publicul să se gândească la estetism, la măsuri şi la curente muzicale (cu tot respectul pentru muzicologi). Adevărata artă îşi găseşte locul oriunde şi dacă Beethoven ar fi compus numai această „Odă”, întreaga omenire tot ar fi celebrat în picioare. Îmi aminteşte de scena din filmul „Mr. Jones”, în care Richard Gere joacă rolul unui suferind de tulburare bipolară îndrăgostit de Beethoven şi care se urcă pe scenă în plin concert spre a dirija aceeaşi „Odă a bucuriei”.

Sunt opere de artă care te lasă îngenuncheat. „Oda bucuriei” nu o poţi asculta însă decât în picioare. Este în muzica lui Beethoven mai multă umanitate decât în secole de gesturi inutile ale oamenilor care ne înconjoară. Iar atâta timp cât ne mai putem strânge pentru a ne bucura pur şi simplu de muzica lui, atâta timp cât copii care nu au auzit până acum de Beethoven pot reacţiona la muzica sa, poate mai avem o şansă….Şi cine ştie să aprecieze mai bine un dar decât un copil? Copiii, care umplu orice casă cu strigăte de bucurie atunci când vine Crăciunul, au ştiut să se bucure de această sărbătoare. Sigur, puţin probabil să ştie cine este Beethoven la vârsta asta sau să-şi fi dat seama la ce moment asistă. Dar ceva din bucuria unei bucăţi muzicale unice le-a pătruns neîndoios sufletele…

Posted 16 Februarie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Manii de scriitori….   Leave a comment

Dintotdeauna m-au fascinat laboratoarele scriitorilor, maniile şi manuscrisele lor…Micile ritualuri, manii şi încăpăţânări sunt, de fapt, un mod de a calma sălbăticia lumii care ne înconjoară, un mod de a da cel puţin iluzia raţionalizării actului de a scrie…aşa obscur şi neştiut cum este el….Cioran spunea cândva că stilul scriitorilor îţi poate revela dacă paginile au fost scrise ziua sau noaptea…Sincer să fiu, eu nu-mi dau seama. Ştiu, desigur, că Rebreanu scria noaptea, iar Flaubert – ziua, după ce constatase că scrisul noaptea nu-i aduce decât…oboseală. În ceea ce mă priveşte, eu scriu noaptea din două motive: obişnuinţa din timpul facultăţii şi pentru că, oricum, nu am timp când să scriu altfel – de obicei ajung acasă pe la patru şi jumătate de la serviciu şi trebuie, totuşi, să mă odihnesc puţin (activ – citind!).

Nu am nevoie, în genere vorbind, de multe lucruri. Sertarul de sus, dreapta, de la birou, are întotdeauna foi de ciornă şi fişele de lectură necesare. Întotdeauna pe birou se află 1-2 pixuri. Aproape întotdeauna combina este pornită şi la ea nu ascult decât două lucruri: Bach sau…altceva. Bach mă cufundă într-o lume departe de contingent…orice altceva înseamnă Beethoven, Mozart, Chopin, Ceaikovski,  vreun alt baroc decât Bach…Startul este întotdeauna mai greu şi de aceea, pentru a mă introduce în atmosferă, ascult o melodie, meditez sau citesc 1-2 pagini dintr-un clasic care mă…incită. Şi, bineînţeles, am alături ceaşca de cafea, cafea tare şi bine făcută (n-o spun eu, oricine îmi trece pragul casei îmi laudă cafeaua….).

Faptul de a scrie nu este un lucru oarecare. Marii scriitori pe care-i admir – Proust, Flaubert, Baudelaire, Borges sau Murakami – îmi dau cel mai adesea impresia că se dedică unui act sacerdotal şi cuvintele lor au prin ele însele greutatea unei rugăciuni…Se spune că Boileau îşi punea manşete de lux când scria. Stilul este prin el însuşi un ceremonial şi o pagină din „Salammbô” sau din „À la recherche du temps perdu” pare să te cufunde într-o zicere ezoterică, o spunere semnificantă prin ea însăşi. Cu toate acestea, deşi întotdeauna scriu cel puţin două variante, nu am răbdare şi un paragraf în care nu modific nimic este redat pe noua ciornă cu simple linii orizontale care arată că a rămas prima variantă. Probabil de aceea nu voi fi niciodată scriitor….Dar mi-a rămas de la studiul operei flaubertiene mania de a evita repetiţia cuvintelor şi de a evita orice fel de rimă în corpul unei fraze. Există o anumită ceremonie şi în actul critic, dar în general evit să recitesc ceea ce am scris după ce a fost publicat. Sau, dacă o fac, ajung doar să văd defectele de stil şi să-mi etalez nemulţumirile….

 

 

Posted 10 Februarie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Tagged with

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări