Archive for Martie 2014

Cum se negociază cultura naţională….   Leave a comment

La finele anului trecut m-am reînscris, după o pauză de câţiva ani, la Biblioteca Naţională. Un nou permis, dar mai ales, un nou sediu! Obişnuit cu bătrânul, dar şi  – în multe privinţe – elegantul şi, deopotrivă, sinistrul sediu de lângă Universitate, atunci când am păşit în noua clădire aflată la 10 minute de magazinul „Unirea” am rămas uluit, asemenea lui Alice căzută în acea „gaură”  când îl urmărea pe domnul Iepure. În sfârşit, o bibliotecă modernă, cum de atâtea ori văzusem pe Internet că exista prin alte părţi, o bibliotecă mare, imensă, cu holuri în care te pierdeai, cu nişte săli superbe, în care oricând te puteai opri din citit pentru a-ţi odihni ochii asupra unei privelişti generoase. Holurile sumbre şi cu igrasie ale vechiului sediu se pierduseră undeva în neant…(altfel, totuşi, toată recunoştinţa pentru acea clădire care mi-a însoţit anii atât de frumoşi ai studenţiei).

Uluirea şi chiar mândria („Iată, în sfârşit, ceva de care putem şi noi, românii, să fim mândri”) s-au asociat în sufletul meu (român obişnuit cu mişeliile şi tertipurile autorităţilor dâmboviţene) o temere: „cum de nu s-a gândit încă nimeni să le ia sediul?”. Parţial mă putea linişti gândul că iluştrii conducători dâmboviţeni au o temere congenitală în ceea ce priveşte lectura, că majoritatea politicienilor şi politrucilor noştri de mucava se feresc de „diabolica” practică a cărţii şi, deci, slabe speranţe să calce piciorul lor pe acolo.

Ca să aflu acum că personalul bibliotecii duce negocieri cu Ministerul Culturii în privinţa HG nr. 862/2013, astfel încât Biblioteca şi nu Ministerul să preia spaţiile unde se organizează evenimentele culturale din incinta Bibliotecii Nationale de la parter şi mezanin, precum şi sălile de lectură. Evident, ceva a ajuns la urechea lor. Vreo instituţie vigilentă în ceea ce priveşte „bunurile poporului” şi-a făcut în cele din urmă datoria şi, normal, cineva a avut brusca revelaţie: ce să facă românul care vrea să citească şi să studieze (foarte periculos prin aceasta) cu o asemenea superbă clădire? „La ce bun cititorii?” ca să spunem pe urmele lui Holderlin? Cred şi eu, lectura dă idei, ideile dau dureri de cap….
E vreo diferenţă între astfel de practici şi cele ale PCR de din urmă cu peste 20 de ani? Niciuna. Încă o dată se dovedeşte că mult trâmbiţata autonomie culturală este un concept „varză”. Nemaivorbind de faptul că, român fiind, nu am nicio încredere în vreo instituţie a statului. Acum vor să ia o parte din „prăjitură”, poate urma o alta şi o alta….până ce întregul sediu va dispărea nu mai ştiu unde. De dragul ţării, al „securităţii naţionale”, al „forţelor armate” sau al mai ştiu eu cui….

Sediul Bibliotecii Naţionale este unul din puţinele lucruri realizate în ultimii ani de care chiar putem fi mândri. Sper numai ca ridicarea sa pe malurile dâmboviţene să nu fie de rău augur şi să …nu se ducă pe apa Dâmboviţei.

Anunțuri

Posted 16 Martie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Tagged with

Să nu vorbim cu politicienii, dar să ascultăm de ei!   Leave a comment

Am aflat în această seară că un post TV ar fi fost amendat pentru o emisiune CNA. Nu discut acum justeţea sentinţei CNA. Ceea ce m-a frapat a fost comunismul unui membru CNA (Christian Mititelu, culmea – fost redactor la BBC!), care a atras atenţia că moderatorii şi realizatorii nu trebuie să-şi realizeze programele cu pasiune şi că nu trebuie să se adreseze „direct preşedintelui sau premierului”.

Are dreptate ilustrul membru CNA. Cum să te adresezi direct unor astfel de notabilităţi, precum un plagiator notoriu şi un mitocan care-i blagosloveşte pe ziarişti cu epitete de genul lui „găozar”? Cum să îndrăzneşti să iei la rost o ilustră (era să zic sinistră!) figură a politicii dâmboviţene pentru că nu ştie că Norvegia nu este membră UE? Este suficient că Domniile Lor şi fenomenalii trepăduşi care-i slujesc ne tolerează în acelaşi oraş cu ei şi că nu ne izgonesc din Bucureşti. Nu e cazul să te adresezi direct unor oameni care ar trebui să-ţi dea socoteală. Domniile Lor trebuie adulate pentru faptul că se apleacă asupra poporului acestuia nenorocit, că ne binecuvântează existenţa şi pentru că, la urma-urmei, ne lasă (pentru moment?) în viaţă.

Şi iarăşi are dreptate ilustrul membru CNA că nu trebuie să faci lucrurile cu pasiune. Trebuie să le faci indiferent şi rece, deoarece eşti obiect şi nu om. La urma-urmei, ce contează? Aşa au făcut şi tinerii aceia din Decembrie 1989: au murit fără pasiune pentru ca, 25 de ani mai târziu, să vină Christian Mititelu să ne spună că lucrurile nu trebuie făcute cu pasiune. Poate dl Mititelu (ce potriveală de nume!) ar trebui să afle că în limba română există o diferenţă între „pasiune” şi „patimă”, pe care franceza, de exemplu, nu o are (ambele se traduc prin „passion”).  Că toate lucrurile mari se fac, de fapt, din pasiune. Dar lucrurile mari nu sunt pentru oameni mici, precum dl Mititelu (încă o dată – ce admirabil nume!).

Bineînţeles, sper că dl Mititelu nu-şi face meseria cu pasiune. Sunt convins chiar…Dar este gras plătit de statul român (indiferent cât este plătit, tot este prea mult!) pentru ca să ne spună – la 25 de ani după decembrie 1989 – să ne ţinem gura şi să nu ne adresăm celor care ne conduc. Doar şoptit, eventual, când îi mai votăm o dată….Să ne înţelegem – fără pasiune.

 

Posted 14 Martie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Tagged with

Voluptatea lecturii….   Leave a comment

Am citit recent pe un blog un articol care scotea în evidenţă virtuţile e-book-ului. Avantajele le cunoşteam: spaţiu mai redus, economie de timp când este vorba să cauţi un titlu, paginile cărţilor rămân curate, nu-ţi obosesc ochii. Şi totuşi?
Nu sunt un ipocrit. Am fost şi eu tentat în urmă cu ceva timp să-mi iau un e-book. Venise un prieten la mine entuziasmat de e-book-ul pe care abia şi-l luase şi eram gata să pun şi eu la bătaie suma necesară pentru a-mi lua unul. Noroc că el, prudent ca întotdeauna, m-a refuzat când am vrut să-i dau banii ca să-mi ia şi mie unul imediat şi m-a sfătuit să mă duc eu să-mi aleg personal unul. După vreo oră…mă răzgândisem.
Căci…atâtea lucruri îţi răpeşte un e-book! Plăcerea de a întoarce pagina, de a simţi materialitatea printre degete. Sentimentul de a-l însoţi pe scriitor parcă în aventura sa, întrucât ceva din materia folosită de el drept suport rămâne în substanţa unei cărţi. O anumită individualizare a câte unei serii: bunăoară, paginile volumelor mele din „Operele” lui Vianu au altă culoare decât cele ale cărţilor de teorie literară apărute la „Univers”. Şi dacă scrii o carte sau un articol – nu le simţi cu adevărat ale tale decât din momentul în care le poţi atinge. Zilele trecute o proaspătă autoare exclama după ce primise cartea proaspăt tipărită de la editură: „În seara aceasta am primit-o , am atins-o..o iubesc!”. Entuziasm cu totul de înţeles. Nimic nu poate egala faptul de a atinge o carte – poate doar acela de a avea contact cu manuscrisul unui scriitor. Examinând manuscrisele lui Eminescu, Rebreanu, Flaubert…..nu poţi să nu simţi un regret dacă totul ar trece în format electronic. Deja o parte a literaturii s-a pierdut: s-au scris tomuri despre corespondenţa lui Flaubert. Acum vom scrie despre…mailurile lui Murakami?
Lectura în format electronic este fadă, impersonală, rece… Dispare o anumită savoare a lecturii, dispare faptul de a „gusta” cu adevărat dintr-o materialitate suculentă şi păstoasă. Orice artă este materială, dar prin formatul electronic tocmai materialitatea dispare, iar arta este convertită în pur tehnicism. Scriitura fizică este şi picturală, şi sculpturală (iese în relief), poate închipui şi o coregrafie a gândului. Într-un fel, scriitura trimite la aproape oricare altă artă. Cea electronică este iritantă în inocenţa ei; dar receptorul tocmai de asta are nevoie – de plăcerea vinovată a materialităţii. Deoarece, oricât am încerca să ne păcălim pe noi înşine, arta este tocmai păcat al materialităţii…Un păcat fericit….

 

Posted 12 Martie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Ziua unui titan….   Leave a comment

Pe 9 martie, Robert James Fischer (Bobby) ar fi împlinit 71 de ani.

Cel mai egocentric geniu al şahului, cel mai ciudat, cel mai individualist…s-a spus. Însă puţini au făcut atâta pentru şah ca el.

A cerut condiţii considerate azi absolut normale, dar pe atunci judecate drept extravaganţe: linişte în sala de şah, premii mai mari la concursuri, iluminare corespunzătoare. Lui i se datorează condiţiile în care au jucat şahiştii din anii 80 şi de după aceea (cu ocazia celor 12 partide jucate de Karpov şi Kasparov în 1986 la Moscova, s-a deviat până şi circulaţia unui tramvai care trecea în apropierea sălii de joc!).

S-a dedicat întrutotul pasiunii sale şi a arătat ce poate face un om dacă-şi urmează visul. A învins o şcoală întreagă de şah  – cea sovietică, s-a spus. Mai mult: eu cred că, de fapt, ruşii ar trebui să se felicite. Fischer este de fapt produsul şcolii sovietice! Le cunoştea partidele mai bine decât le ştiau ei înşişi. Cunoştea, într-un fel, totul în şah – se informa din toate sursele şi citea cu cel mai mare interes până şi partidele şahistelor – care, pe atunci, nu se bucurau de o prea mare consideraţie. Era un jucător desăvârşit de finaluri încă de la 18-19 ani. Avea doar 19 ani când a jucat o memorabilă partidă împotriva liderului şcolii sovietice de şah, Mihail Botvinnik. Partida s-a încheiat remiză după o luptă extraordinară, iar tânărul Bobby a plecat cu ochii în lacrimi; nu reuşise să-l învingă pe campionul mondial….

Pentru că Bobby nu ştia ce este remiza. Juca în permanenţă numai la victorie şi nu a făcut vreodată o remiză „de salon”. Spunea că-i place să simtă cum adversarii tremură de frică (lucru real – fostul antrenor al lotului naţional de şah al României, Emmanuel Reicher, mi-a povestit o dată cum l-a văzut pe un japonez literalmente paralizat la gândul că va juca împotriva lui Fischer). A reuşit scoruri nemaiîntâlnite în istoria jocului de şah (două meciuri câştigate cu 6-0 în Meciurile Candidaţilor la titlul mondial). A câştigat 20 de partide consecutiv exclusiv împotriva unor mari maeştri din topul mondial (ultimele şapte partide din turneul interzonal ş 13 în Meciurile Candidaţilor). sfidând parcă orice logică. Apoi a câştigat titlul mondial într-un extraordinar „Meci al Secolului”, apoteoză a sa, în care învins s-a declarat nu numai campionul mondial Boris Spasski; învinsă a fost întreaga şcoală sovietică de şah, care dominase de un sfert de secol şahul mondial.

Uluitor este faptul că Fischer a reuşit toate acestea aproape singur. Nu a avut un antrenor, nu a avut secundanţi, a studiat singur, s-a pregătit singur. Dar, mai ales, a pus Occidentul pe harta şahului mondial. Mulţi din maeştrii apăruţi în anii 80 şi 90 în Occident s-au apucat de şah pentru că au auzit de Bobby Fischer. Cu mult timp înainte de implicarea serioasă a computerelor în şah, un om juca asemenea unui computer. Înţelegea poziţiile cum, aparent, nimeni nu le înţelegea. Juca la victorie fiecare partidă, într-o epocă în care deja erau prea multe remize, şi întreaga lui energie mentală se năpustea asupra adversarului şi a tablei, într-un tăvălug uluitor. Dar cea mai mare victorie a lui a fost faptul că a constituit un model pentru atâţia tineri. Uluitor: cel mai solitar şi individualist geniu şahist a fost, probabil, cea mai fertilă sursă de inspiraţie.

Iar dispariţia lui, survenită la 64 de ani împliniţi (numărul pătratelor de pe tabla de şah!), stă sub semnul celei mai enigmatice declaraţii făcute vreodată de un jucător de şah:

„- Până când ai să joci şah, Bobby? – Am să joc şah până în ziua în care voi muri. Într-un fel, am să joc şi după aceea…..”

Posted 11 Martie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări