Zi de curăţenie…   Leave a comment

Câteodată, nu prea des – recunosc -, sunt cuprins de un fel de voluptate a curăţeniei prin spaţiul meu de lucru. Am terminat recent o carte după aproape şase ani de lucru şi am început să arunc manuscrisele, fişele, hârtiuţele cu gânduri strânse în aceşti ani şi care ocupau un spaţiu semnificativ în birou….şi în viaţa mea…Parţial, m-am despărţit cu oarecare regret (nu am terminat de aruncat tot!).

Întotdeauna manuscrisele lasă impresia că a mai rămas un „rest” nespus în ceea ce a fost publicat, la fel cum varianta tipărită o generează pe cea contrară – a unui lucru fixat, definitiv. Însă trebuie îndepărtate urmele trecutului, infanticidul este necesar. Voluptatea scrierii, teama care însoţeşte publicarea trebuie urmate de sentimentul amestecat de uşurare şi regret de a şterge urmele „facerii”.

Aceeaşi uşurare o resimt atunci când îmi fac curăţenie prin calculator. Fişiere salvate pe stickuri şi pe CD-uri, fişiere şterse, foldere desfiinţate. Urmele „şantierului” sunt astfel distruse progresiv, pentru a lăsa doar piramida impecabilă, cu piatra şlefuită şi fără urme de prelucrare, iar cuvintele nefolosite îşi găsesc în cele din urmă odihna. Dintr-o inexplicabilă superstiţie (cum altfel dacă nu inexplicabilă?), nu arunc nimic înainte de a vedea rezultatul final publicat, astfel încât abia acest ultim gest al „curăţeniei” reprezintă încheierea totală a relaţiei cu scrierea respectivă. Şi chiar şi acest gest este uneori prelungit până la un termen destul de îndepărtat, deoarece relaţia cu manuscrisul este unică. Însă infanticidul garantează o continuare a gestului, lasă teritoriul golit pentru un nou gest de clădire, garantează încheierea relaţiei cu ceea ce a fost scris, întrucât, publicat fiind, nu-i mai aparţine exclusiv autorului. Mai există oare vreo relaţie de apartenenţă? Tipăritul are enormul avantaj al îndepărtării textului de autor, chiar dacă acesta din urmă (rareori) nu a vrut aceasta. Orice manuscris este un „acasă”, iar plecarea de acasă este necesară, deoarece actul de a scrie reprezintă un drum şi o voluptate care cere singurătate şi concentrare. Cuvintele se cer încet „mestecate”, la fel cum laşi o tabletă de ciocolată să se topească în gură şi nu vrei să o laşi să plece de acolo pentru a nu te despărţi de un gust unic. Voluptatea scrisului este uneori fizică şi greu de egalat din acest punct de vedere. Şi chiar şi această „curăţenie” lasă în urmă o plăcere şi…un spaţiu gata de noi cuceriri.

Anunțuri

Posted 6 Aprilie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări

%d blogeri au apreciat asta: