Politica şi…lingvistica…..   Leave a comment

Un deputat a fost amendat cu 1378 de euro în Adunarea Naţională a Franţei pentru că i s-a adresat vicepreşedintelui Adunării, Sandrine Mazetier, cu formularea „Madame le président”, potrivit normelor gramaticii franceze, în timp ce  un regulament intern al Adunării prevede că formula de adresare este „Madame la présidente”.Cu alte cuvinte, pentru a găsi un echivalent românesc, „doamna director” ar fi incorect, „doamna directoare” corect.

Faptul a atras atenţia până şi Academiei Franceze, care în poziţia luată a precizat că „niciun guvern nu are puterea de a modifica arbitrar vocabularul şi gramatica franceză”, gramatica nefiind „un instrument care se modelează după bunul plac al politicienilor”. Jean-Marie Cotteret, profesor la Sorbona, a considerat incidentul de o gravitate excepţională şi a făcut trimitere, evident, la George Orwell. În finalul articolului, ilustrul profesor a întrebat, pe bună dreptate, „când va fi dizolvată Academia franceză?”

Incidentul este uluitor, chiar comic pe alocuri, dar mai ales scandalos. La mai bine de 200 de ani de la Revoluţia franceză, într-o ţară de o imensă tradiţie culturală, un politician ajunge să stabilească regulile limbii franceze! Politicul impune ce norme doreşte lumii intelectuale, o autoritate guvernamentală modifică regulile unei limbi care avea (şi mai are) pretenţia la universalitate. Aproape că incidentul are valoarea unui test… Va accepta lumea ca un om politic să stabilească reguli arbitrare în funcţie de propriile criterii? Putin nu a ajuns (încă) să modifice reguli lingvistice şi de adresare, dar cred că acum râde în sinea lui…

Mai presus de toate, acest incident arată agresivitatea prostiei şi a inculturii. Rareori un om cult şi inteligent va câştiga o dispută cu unul din altă categorie. Tocmai inculţii şi proştii au pretenţia că ştiu totul, îşi exprimă părerea despre orice sau au pretenţia de la cunoscuţi/colegi/subordonaţi să cunoască orice. Un om cultivat se sperie de oceanul de neştiinţă proprie, aleargă oricând să-şi confirme desele incertitudini, se îndoieşte şi de ceea ce ştie. Incultul şi prostul cunosc orice şi sunt întotdeauna siguri pe ei.

Nu pot să nu mă gândesc că un incident similar în Parlamentul României ar fi primit calificarea de „politică dâmboviţeană”. Cum să denumim ce s-a întâmplat în Parlamentul francez? A ajuns prostia să guverneze în aşa hal destinele oamenilor? Se poate admite orice din partea celor care ne conduc? „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”, spunea cândva Eminescu. Din păcate, „cugetarea” unora nu poate fi dezvoltată de nicio gramatică..

Posted 26 Octombrie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

În căutarea agentului acoperit pierdut…   Leave a comment

L-am auzit (că de ascultat, nu-l ascult niciodată) pe iubitul nostru Preşedinte. Are desigur dreptate. Musteşte ţara asta de agenţi acoperiţi. Mai toţi politicienii noştri sunt agenţi acoperiţi şi de aceea nici nu-şi divulgă imensa inteligenţă şi cultură. Se mai lasă câte unul descoperit cu câte o teză de doctorat copiată, ori mai dă câte una la o parte pledul gândirii….

Dar nu e numai atât. Eu mă întâlnesc zilnic în drum spre serviciu cu tot felul de pensionari suspecţi. Îi văd cum îşi târăsc picioarele spre piaţă, să-şi mai ia o pâine. Unora li se citeşte în ochi resemnarea, altora un fel de mirare că mai supravieţuiesc. Cum poţi să fii aşa în minunata noastră ţară? Refuz să mă gândesc la asemenea epave, mai ales că nefericirea metafizică a Elenei Udrea, paloarea încrâncenată a Monicăi Macovei şi spiritul inchizitorial al lui Mihai-Răzvan Ungureanu mă împiedică să mă gândesc….sau să gândesc, nici nu ştiu. Mai mult ca sigur că toţi sunt agenţi acoperiţi….

Mai avem şi o literatură, nişte oameni de cultură înzestraţi….Desigur că toţi sunt agenţi acoperiţi. Ce om trebuie să fii ca să citeşti Kant sau să-l citezi pe Hegel? Mai mult ca sigur un vândut. Şi, desigur, un agent de propagandă şi de influenţă.

La urma-urmei, ce glorie o fi să fii agent acoperit? Dacă tot suntem cu toţii agenţi….hai măcar să ne descoperim între noi….

Posted 11 Septembrie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Lupta….cu boala?   Leave a comment

Nu am înţeles niciodată afirmaţiile aflate la graniţa metaforei de genul „A pierdut lupta cu boala….”. Sigur, însuşi organismul luptă cu boala într-un mod aproape instinctiv, este ceva normal, dar nu ştiu dacă această luptă poate fi vreodată pierdută cu adevărat. Astfel de afirmaţii îmi creează un disconfort mai ales deoarece oferă o ultimă imagine despre o persoană văzută ca un om înfrânt, echivalând distrugerea fizică, a trupului cu o înfrângere. Se poate oare vorbi despre înfrângere într-o situaţie fără ieşire? Lupta este caracteristică numai situaţiilor în care există cu adevărat o ieşire. De ce oare nu se vorbeşte despre o luptă şi în cazul miilor de victime ale vreunei calamităţi naturale?

Poate medicina ne-a creat această falsă impresie. Poate am uitat că medicii nu fac decât să prelungească un sfârşit oricum inexorabil sau, eventual, să-l facă mai suportabil. Încă nu ştiu dacă vreodată acest sfârşit este demn, cel puţin fizic vorbind. Adevărul este că în faţa morţii se acumulează mai multe frustrări decât este cazul, dar mai există vreodată o urmă din om în moarte? Ne amăgim inutil crezând că numele puse pe cruci în cimitire mai spun ceva despre cine este acolo. Adevărul este că fiecare trăieşte doar în amintirile reale ale celor care l-au cunoscut, ceea ce înseamnă că putem trăi cel mult încă două generaţii după noi. La sute de ani după moartea lor, scriitorii, filozofii, savanţii şi artiştii pe care-i evocăm atât de deseori reprezintă nişte pure abstracţiuni, nicidecum nu mai sunt oameni.

Mi-aduc aminte cum în „Ciuma” Camus prezenta sfârşitul lui Tarrou, cel care luptase împotriva ciumei din postura de vindecător (adevărata postură). „Tarrou luttait…” – aşa aflam de agonia uneia din ultimele victime ale ciumei. Tarrou încerca însă să trăiască şi să-şi confirme viaţa, mai puţin îl interesa boala în acel ceas. „Lupta cu boala” este doar o ultimă agăţare de viaţă, probabil o încercare de a înţelege cu adevărat ceasul în care omul se află atunci. Însă este cu mult mai puţin o luptă şi nu are rost falsul sentiment de demnitate pe care ni-l creează o metaforă atât de uzitată…şi de uzată…

Posted 3 Septembrie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Moartea pe un ecran de televizor…   Leave a comment

Bun, ca să fim pe deplin înţeleşi. Nu, nu a murit nimeni… Viaţa continuă în acelaşi ritm. Cu oameni mai mult sau mai puţin fericiţi.

Brazilia a pierdut catastrofal o semifinală de campionat mondial. Să pierzi acasă cu 7-1 nu este uşor nici pentru Minerul Adâncaţi (scuze, nici nu ştiu dacă există o astfel de echipă), darmite pentru o naţională precum cea a Braziliei.

Dar am văzut tot felul de comentarii de genul „Brazilia a murit într-o superbă seară de vară” (http://atelier.liternet.ro/articol/14612/Mihai-Brezeanu/Cupa-Mondiala-2014-18-Nenumita.html)…Şi totuşi…de ce nu a murit nimeni?

În primul rând, ceea ce s-a văzut în acea superbă seară de vară a fost O echipă a Braziliei. Slabă, neinspirată, derutată, poate chiar accedând nu chiar pe merit în semifinale. Este suficient să te gândeşti la echipa din 82, cu Zico, Socrates, Junior, Falcao….superbă echipă….şi care a plecat în sferturi. Pentru cei care nu o ştiu – http://www.youtube.com/watch?v=jnoz4NuYMU8.

Apoi, înfrângerea nu este o moarte, chiar dacă este catastrofală. Există înfrângeri care te trezesc. Brazilia a învăţat că numele nu este suficient pentru o echipă, că nu este suficient să fii brazilian spre a fi bun fotbalist. Sigur, actuala echipă a Braziliei este una mediocră. Mai mult, dacă nu ar fi existat acea bară a chilienilor, probabil că Brazilia nici măcar nu ar fi ajuns aici şi ar fi rămas cu iluzia că nu a mers mai departe dintr-o anumită neşansă. Din acest punct de vedere, germanii le-au făcut un imens serviciu brazilienilor, arătându-le cu adevărat unde se află pe harta fotbalului.

Care e soluţia Braziliei? Simplă. S-o ia de la capăt. Nu  a murit nimeni, doar a fost pierdut  un meci.

„- Ce te-a înfrânt?

– Nimic. Am ieşit prea în larg!”

 

 

 

 

Posted 12 Iulie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Du mécanique plaqué sur du vivant…   Leave a comment

E suficient să ne uităm la creaturile care ne conduc. Traian Băsescu – un ins desprins din gravurile lui Goya, râs coşmaresc, faţă crispată, aplecat de spate ca un Tartuffe. Victor Ponta – roboţel de bucătărie, surâs stânjenit, aer de profesoraş de provincie care-şi spune povestea fără prea mare convingere. Mihai-Răzvan Ungureanu – alură de comandant de batalion disciplinar, limbaj la fel de cazon şi de rigid, morgă intelectuală. Laura-Codruţa Kovesi – aer de femeie automată, recitând poezii prost scrise, incomodă cu ea însăşi în primul rând. Elena Udrea – femeie Barbie luptându-se cu alură de păpuşă, încrâncenată şi falsă. Şi mai sunt….

Dacă am fi în alt „film”, am spune că avem aici doar personaje de comedie. Nu se poate ca gândul să nu te ducă la definiţia comicului dată de Bergson – mecanic placat pe viu. Fantoşe care se mişcă greoi într-un scenariu prost, scris prost de ele însele, pentru că nu sunt capabile de altceva. Dacă nu ar fi în viaţa reală şi nu ar trăi în România, ar fi o uriaşă relaxare să le urmăreşti cum evoluează. Dacă am fi înainte de 89, Băsescu ar fi un diriginte de şantier, Ponta şi Ungureanu – secretari de partid, Kovesi – vreo secretară înăcrită, Udrea – contabilă-şefă pe la vreun CAP. Dar, ca în volumul al II-lea din „Moromeţii”, în lumea noastră s-a produs o spărtură prin care au năvălit aceste figuri coşmareşti, oameni care nu sunt capabili decât să-şi vadă propriile socoteli, care nu ştiu să zâmbească, ci să se strâmbe şi să rânjească, al căror râs sună a hohot morbid şi care nu se irosesc decât în încrâncenări stupide. Că se irosesc ei, nu este o problemă, problema este că ne irosesc pe noi….

Aşa stăm noi între plagiatul lui Ponta (la mijloc între stupiditate şi aroganţă – cum să copiezi pagini întregi într-o teză de doctorat?) şi urletele primitive ale lui Ungureanu – „Ne-am luat ţara înapoi!” (care ţară, cine sunt acei „noi”, să ştim şi noi cui aparţinem?). Al doilea mai ales mi se pare că a agresat şi este gata să agreseze bunul-simţ românesc – ţara LE aparţine, întreg poporul este o imensă feudă, iar ei au figuri coşmareşti cuprinse din „Capriciile” lui Goya, cu balele curgându-le pe faţă şi cu sânge încă proaspăt sub unghii.

Şi atunci nimic nu li se potriveşte mai bine decât definiţia bergsoniană, care ne-a dat şi titlul acestui articol. Nu că vreunul dintre ei ar înţelege ceva, pentru că gesturile lor sunt suficiente ca să ne arate despre ce nivel vorbim: mârlăniile de marinar ale lui Băsescu, inabilităţile şi crispările lui Ponta, aerele şi vorbăria goală ale lui Ungureanu (este prima dată când mă gândesc la faptul că marele şi subtilul cărturar care este Andrei Pleşu a ratat ceva, acordându-i credit acestui om, caracterizat în ochii lui Pleşu prin ” civilizaţia formulării şi a tonului, refuzul oricărei agresivităţi şi grosolănii”!), lipsa de graţie şi de mobilitate a şefei DNA, rapacitatea „Elenei”… Dacă ar fi vorba de altă ţară, cu toţii ar reprezenta excelente personaje de Muppets Show…Dar nu putem să nu plângem gândindu-ne că aceştia sunt lângă noi. Poate ar trebui, totuşi, să nu le mai dăm altceva din ţara aceasta decât ceea ce le-au dat strămoşii noştri trimişilor regelui persan: să-i aruncăm într-o fântână, ca să aibă acolo…pământ şi apă.

Posted 27 Iunie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Simona la Mărăşeşti   Leave a comment

Mai rară „mobilizare” în spaţiul mediatic decât în zilele acestea de la Roland Garros. Numele Simonei Halep este pe buzele tuturor…Am uitat cu toţii de PSD, PDL, PMP, PCR…(chiar. ce mai fac conducătorii noştri iubiţi?). Săracele Elene au fost eclipsate cu totul şi nu mai au cum să-şi plimbe prin spaţiul românesc prostia triumfală şi sânii biruitori (ultima sintagmă este o metaforă din „O mie şi una de nopţi” şi mi se va permite…..).

Care este explicaţia, dincolo, evident, de capitalul politic pe care încearcă să şi-l atragă unii? Aş spune că o lipsă resimţită acut în spaţiul „carpato-danubiano-pontic” este cea a eroilor. Nu cred că poporul român are un cult al eroilor aparte, dar aceasta nu înseamnă că nu avem nevoie de eroi. În mod obişnuit, de decenii încoace, noi rezervăm acest spaţiu sportivilor. Fotbaliştii noştri au luptat eroic la Sevilla, iar Duckadam a fost eroul suprem. Nadia Comăneci este mica „zână de la Montreal”, dar a luptat eroic împotriva sistemului sovietic la Jocurile Olimpice de la Moscova. Adevărul este că, în ansamblu, sistemul mondial al sportului fiind controlat de alţii, aşa avem cel puţin garanţia că eroii noştri (şi cei ai altora) nu sunt….neîntinaţi şi falşi (evident, nu există garanţii – vezi cazul Lance Armstrong). În plus, aceşti tineri chiar au muncit şi nu sunt fii de preşedinţi, de miniştri sau de bogătaşi. Pe undeva, ei dau iluzia că şi alţii pot reuşi în viaţă asemenea lor, deşi – am impresia – mulţi dintre cei care-i admiră nu prea sunt în stare să vadă şi dincolo de strălucirea competiţiei: respectiv, orele de sudoare deloc elegantă şi de scrâşnet din dinţi.

Acum eroina noastră este Simona Halep. A fost cu totul confiscată de absurdul discurs românesc. De la Cristian Tudor Popescu (culmea – un ziarist echilibrat) aflu că Halep ar fi o „mangustă”; azi dimineaţă un ameţit comenta la tv că „Simona s-a luptat ca la Mărăşeşti”. Simona Halep şi Mărăşeşti! Cum bine îmi spunea cineva printr-un sms „Suntem un popor care se mulţumeşte cu atât de puţin”. Iar bravii noştri politicieni ştiu foarte bine asta.

Al doilea simptom ar fi asumarea agresivă. De îndată ce un român reuşeşte ceva, se vor găsi alţi 1000 care să descopere brusc faptul că respectivul este „al nostru”. Nu numai politicienii şi-l asumă cu atâta agresivitate, ci şi mulţi alţii – chiar şi simplii oameni. Au loc apoi pelerinaje ziaristice la locul naşterii respectivului, aflăm de la vecini că a fost un „copil normal” (ce alt copil este altfel? doar bieţii debili mintali…). Totul este disecat, aflăm cât a muncit respectivul sportiv şi, bineînţeles, chiar dacă nu mai avem parte de discursurile cu „minunatele condiţii create de partid şi de stat”, ceva din gloria sa trece şi asupra neamului românesc…

Ce se află în spatele acestui fenomen? Am mai spus-o şi altă dată: confuzia de paradigme, de care profită atâta cei care ne conduc. Este interesul lor suprem să nu existe o scară de valori şi un criteriu care să permită o departajare şi o judecată reale. De asta depinde rapiditatea cu care poţi murdări sau albi o reputaţie, un nume, o poveste. Aşa poţi face legătura între Simona Halep şi Mărăşeşti, Helmuth Duckadam şi Rovine, Nadia Comăneci şi Vaslui. Joc ameţitor în care nimic nu mai contează şi, cel mai important, conducătorii noştri îşi pot impune liniştiţi propriile criterii. Ei ştiu mai  bine decât oricine că, oricum, numele de Simona Halep va trece la un moment dat, va păli, va dispărea. Şi atunci vor inventa liniştiţi alt „mit” cu care să-l ameţească pe românul care, deja, nu mai aşteaptă nimic bun în propria ţară. Decât, poate, eroul suprem care să ne scape de Băsescu, Ponta, Udrea…..

Posted 9 Iunie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Tagged with

Lumea lor şi lumea noastră….   Leave a comment

Am văzut săptămâna aceasta două afişe electorale care mi-au demonstrat că, efectiv, politicienii noştri trăiesc în altă lume.

Primul dintre acestea este cel al PMP. Toţi candidaţii sunt în blugi şi cămăşi albe – probabil, pentru a da o tentă „populară” partidului, albul sugerând – cine ştie – puritatea în mintea primitivă a unora (păcat de Baconschi, care este totuşi un intelectual de marcă, dar probabil nu a văzut afişul…). În fruntea lor se află Elena Udrea care, culmea, nu ar fi candidat PMP…Cu pletele sexy bătând în vânt, cea mai fatală blondă de pe meleagurile mioritice pare a fi plecat la prins fluturi şi naivi….

Alt afiş este cel al lui Ponta, care surâde imens pe nişte afişe cât un bloc. La fel, nici premierul nu este candidat la europarlamentare. După felul în care zâmbeşte, zici că se află în fruntea celei mai fericite ţări de pe pământ.

Şi mai frumos este că toate aceste fotografii sunt…prelucrate cu grijă, prin photoshop (puteţi vedea adevăratul chip al iubiţilor noştri conducători pe http://www.stiripesurse.ro/chip-de-europarlamentar-pe-afis-electoral-intre-photoshop-si-realitate/). Dar asta deja nu este o noutate, deoarece întreaga ţară este prelucrată prin photoshop de ani de zile.

Ce ilustrare mai clară a faptului că există o cezură imensă între ţara noastră şi lumea politicienilor? Aceşti oameni care nu ştiu nimic despre ţara pe care o păstoresc şi cărora, în majoritatea cazurilor, le este de altfel interzis să ştie. Deoarece toată realitatea ajunge cosmetizată la ei, prin pixul şi gândirea strâmbă a tot felul de consilieri şi cabinete, care amputează rapoarte şi realităţi pe considerente de genul „domnul ministru are alte treburi”, „..alte griji” etc. Toată această lume de paraziţi care-i înconjoară nu are alt scop decât să-i izoleze în coconul lor de neştiinţă şi seninătate, conferindu-le totodată iluzia că ar controla o realitate de care. în realitate, nici măcar nu au habar. De aceea saltă ei şi zâmbesc atât de senini, ridurile şi burţile le dispar ca prin minune, realitatea crâncenă este înlocuită cu surâsuri seducătoare. Ceea ce pentru unii este literatură a absurdului este trăit de politicienii noştri într-un minunat basm, în care ei se complac cu o indiferenţă pe care nu aş putea-o caracteriza decât drept criminală….

 

 

Posted 11 Mai 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Tagged with

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări