Archive for Aprilie 2011

Flacără de lună albă…   Leave a comment

Un om avea insomnie din cauză că nu-şi dăduse seama că poate dormi. Orele de somn se aliniau în grămezi informe asemenea boabelor de orez dintr-o farfurie:  incolore, inodore, purtându-şi rodnicia în gânduri ce se înmulţeau în miriade de străfulgerări. Atâta alb îl îmbătrânise şi-i încremenise oarecum privirea. De fapt, ultimul gest cu sens de care-şi amintea era cel al oglindirii – seara târziu – a unei lumânări la altar, cu ajutorul altor flăcărui alăturate;  avusese impulsul comod de a o aprinde cu o brichetă, dar atunci se gândise că e păgân, de neiertat, că se cuvine să iei lumină de la o altă lumină şi în acest fel să o duci şi tu mai departe. Privea cum arde flacăra lumânării şi acum, închizând ochii, era în măsură să îmblânzească arderea în sine – deoarece conturul flăcării îl pierduse de mult. Trecu o dată mâna pe deasupra văpăii, repede, cum îşi aducea aminte că-l văzuse odinioară pe tatăl lui trecând mâna pe deasupra câte unui foc de tabără – „Tu să nu faci aşa, să nu te arzi”, venise sfatul părintelui. Mai trecu o dată mâna pe deasupra şi luă la nimereală prima stea – nu frigea, era şi ea surprinsă cât de uşor se lăsase sedusă. Carnea lui tresări timid şi degetele se răsfăţară puţin jucăuşe. E atât de uşor să iei o stea, e şi aici un gest de poet, gândi, şi o aruncă în ceea ce trebuia să fie noroi – dar atingerea celor două materii păru searbădă.

A plâns pentru că şi-a dat seama că poeţii confiscaseră nu numai cuvintele, aşa cum crezuse până atunci, ci trădaseră universul făurind cu uşurinţă o a doua realitate şi învăţându-i pe cei care iubeau cum se pot duplica realităţile la infinit. A aruncat şi el atunci mai multe cuvinte într-un pahar, le-a presărat deasupra puţină scorţişoară, a amestecat bine cu primul lucru aflat la îndemână – un beţişor chinezesc rămas de la masa de prânz – şi a gustat amuzat din amestec, pe care în cele din urmă l-a băut în întregime. I-a fost ruşine să plescăie, deşi era singur, s-a codit să suspine măcar de satisfacţie, a aşteptat ca măcar intelectul să-i spună ceva despre ce băuse, dar aproape că uitase de ce se afla acolo şi atunci a observat că nu munţii de pe lună se aplecau asupra lui sub acea înfăţişare de pete neguroase, ci chiar ochii Lunii îl priveau rotunzi şi consternaţi, deoarece uitase să adape măcar din drojdia băuturii clipele care-i rămăseseră credincioase alături în fiecare noapte.

Ceva din lună coborâse lăsându-se amorţit în jos şi  acum contururile geometrice ale copacilor desenau urme de cruci pe zăpadă şi aşa se vedea întregul deal – o alternanţă de copaci în negru şi de cruci albe…Nu mai văzuse de mult un cimitir (odinioară era pentru el un loc de plimbare şi de singurătate) şi surâse văzând cum zăpada devenise parcă mată şi de neatins, iar lumina din fulgii aplatizaţi acum şi parcă mai denşi se ridica din pământ, răsplătindu-i lunii strălucirea şi surâsul alb.

Posted 11 Aprilie 2011 by cosulcufragi in alţi fragi...

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări