Nutresc respect şi admiraţie pentru sportivi, dar niciodată nu am crezut în recorduri în domeniul culturii umaniste. Orice fel de asociere a culturii umaniste cu un cantitativ gol discreditează din start discuţia. Iar tristul record al „Luceafărului” eminescian – de a fi cel mai lung poem de dragoste din lume – despre care am auzit de câteva ori, arunca o umbră asupra unei capodopere a literaturii române şi universale…(trist pentru cei care numără strofele, nu pentru poem…).Mai ales că, aşa cum foarte frumos spunea Călinescu, ţevăria unui poem atât de lung e prea complicată pentru ca seva să comunice peste tot cu aceeaşi putere (ca să nu mai vorbim de faptul că George Călinescu a…numărat greşit – culmea! – şi spune că poemul ar avea 94 de strofe; în realitate are 98…).
Norocul poemului eminescian a fost faptul că…s-a gândit cineva să-l depăşească. Tânărul poet Cristian Bodnărescu a scris un poem de 109 strofe (http://cristianbodnarescu.ro/2009/07/28/a-scris-un-poem-lung-de-109-strofe/). Să ni se cutremure conştiinţele de încântare sau nu? Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu am citit poemul, poate fi chiar foarte bun. Dar aşa se judecă literatura? Numărăm cuvinte??
Nici remarcile preşedintelui editurii „Renaissance” nu sunt de natură să ne trezească interesul: „Nu are niciun rost să facem comparaţie. Luceafărul este opera unui popor întreg, iar poemul Demoniţa este demersul admirabil al unui tânăr poet.”. Nu, „Luceafărul” nu este opera unui întreg popor (ce afirmaţii cu iz de proletcultism!). Este poemul unui creator genial, fără îndoială în multe privinţe reprezentativ pentru poporul său, dar este opera unui om. Dacă ne asumăm astfel creaţiile celor mai străluciţi dintre noi, mă întreb – ne-om asuma şi greşelile catastrofale uneori ale altora?
Însă acum, cel puţin din acest punct de vedere, putem sta liniştiţi. Iar „Luceafărul” eminescian – cu atât mai mult. A fost întrecut numărul de versuri şi, poate, cineva îl va citi pentru el însuşi…