Într-un articol publicat în „Bursa” (http://www.bursa.ro/analiza-ca-vocatie-schimbarea-ca-oportunitate-200843&s=neprevazute&articol=200843.html), primim o gură de oxigen – ni se vorbeşte despre ce anume contează.
Am citit articolul lui Ionel Niţu cu atenţie şi cu admiraţie, ce-i drept fără a abţine să mă gândesc la faptul că va trece neobservat exact în ochii acelora care ar trebui să-l citească într-adevăr cu atenţie.

Deoarece trăim într-o ţară a funcţiilor – adică a ceea ce ţine locul pentru o persoană. Iar la noi funcţia ţine locul de orice pentru unii şi, la fel cum în ştiinţele naturii funcţia creează organul, la noi creează organe, diplome, acreditări şi mai ştiu eu ce….
ŞI atunci nu mai avem oare nevoie să ne reamintească uneori cineva de (aparenta) platitudine că „funcţiile pe care le deţinem sunt vremelnice”?
Păcat însă că mulţi din cei vizaţi sunt incapabili să înţeleagă – şi deci aceştia nu contează – ca oameni. .

Deoarece este mărturisirea unui om care a hotărât să schimbe total paradigma înăuntrul căreia trăia, să facă un lucru care într-adevăr contează.

Deoarece ni se spune răspicat că în această ţară unii „scriu”, iar alţii „semnează” chiar şi „lucrări de general sau de doctorat”.

Deoarece se arată cât de mult contează astfel de „şefi”, aflaţi în afara umanului şi a intelectualului, poleiţi şi şterşi, anoşti şi goi….

Deoarece arată cu degetul spre „acei politicieni care nu contează” – nici chiar în ochii lor, aş adăuga!

Deoarece trimite spre o reordonare a priorităţilor, dincolo de intelectul (mai puţin) şi buzunarul (mai mult) ale acelora care-şi închipuie că ei chiar contează….

Pentru toate acestea, vocea lui Ionel Niţu din acest articol chiar contează….

Am pus acest titlu ca să parafrazez titlul unei cărţi de Carl Honore – „Elogiu lentorii”. Recunosc, nu am citit-o, dar titlul mi-a plăcut şi ştiu că, în mare, conţine exact ceea ce spune titlul – un elogiu adus lentorii într-un secol al vitezei extreme.
Majoritatea filmelor şi a cărţilor (de ficţiune, bineînţeles) conţin poveşti. Povestea are în sine o natură multiplă – pedagogică, cathartică, nu de puţine ori – terapeutică….Sultanul din „O mie şi una de nopţi” se vindecă de ciudata sa boală sufletească graţie poveştilor Şeherezadei. Şi care este esenţa celor „O mie şi una de nopţi”? Faptul că durează….trei ani sau poate cu mult mai mult….
Ca să povesteşti îţi trebuie deci …răbdare. Îţi trebuie memorie…O bună prietenă, foarte dragă mie, a descoperit acest lucru la fata ei de 3 ani: atunci când îi reciteşte vreo poveste şi, obosită fiind după o zi de lucru, încearcă să mai sară peste unele amănunte, fetiţa ei zglobie şi deşteaptă observă imediat şi-i atrage atenţia: „Nu, aici nu era aşa, aici mai era asta…şi asta…”. Într-adevăr, când e vorba de poveşti, copiii sunt imposibil de păcălit. Sau de convins să se lase păcăliţi..
Recent am văzut o ecranizare din 2002 a romanului „Contele de Monte Cristo”, regizată de Kevin Reynolds. Sincer, caracterul abrupt al scenariului m-a decepţionat total. Mi-a părut rău însă nu neapărat pentru mine, ci pentru tinerii şi copiii care or fi auzit prima dată de „Contele de Monte Cristo”. Ascensiunea lentă şi treptată a contelui în societate lipseşte, acele scrisori trimise cu felurile semnături au dispărut, pregătirea minuţioasă a răzbunării – la fel. Din păcate, autorii filmului s-au grăbit şi au dat naştere unui film de duzină. Dar exact răbdarea necesară poveştii le-a lipsit. Filmul s-a adăugat altor sute de filme similare, „îngropându-se” singur printre ele, în loc să se distingă drept o ecranizarea reală de film pentru tineret….