Moment rar şi (poate) deosebit de privilegiat. M-am culcat pe la miezul nopţii, oră absolut obişnuită pentru mine, şi cred că am adormit destul de repede. Cufundat în vis, am fost aruncat într-un decor de oraş de provincie, dar nu chiar asemănător celor unde îmi petrec vacanţele, mai curând unul cenuşiu şi suspect de pustiu. Stăteam acolo, cu un gust amărui în gură, probabil de praf, înconjurat de o lume moartă la propriu, deoarece eram singurul om. Aveam un soi de rucsac în spate, dar ştiam clar încotro mă îndrept: mă întorceam acasă din vacanţă. Un telefon pe mobil de la mama mă lămurea şi nedumerea totodată: era prima zi a vacanţei, nu spre gară trebuia să mă îndrept, ci spre pensiune. Atunci s-a petrecut un moment rar, de dedublare a conştiinţei: visam, dar ştiam că visez. Ca într-un film, o cameră mă scruta din toate unghiurile. Iar o voce îmi spunea că trebuie neapărat să mă trezesc, să nu rămân închis într-un spatiu din care (poate) doar cordonul ombilical mă smulsese. Eram la mijloc între somn şi trezie, într-un spatiu şi un moment deosebit de rare şi (cred) de nepreţuit. Părea că trecuseră ore, dar am descoperit – trezindu-mă cu adevărat, de această dată, şi cu oarecare uimire – că mă culcasem abia cu două ore înainte. Dar cred ca subconştientul mă proiectase într-unul din spaţiile mele de refugiu, din care mă readusese într-adins înapoi. Probabil ceva nu „se potrivea”, probabil el însuşi ratase ceva. Conştiinţa mea nu era pregătită sau, dimpotrivă, totul era prea simplu pentru ea. M-am gândit că mica mea rătăcire prin orăşelul prăfuit trebuie să rămână, am scos tableta şi am început să scriu – greu,chinuit, pentru că eu scriu greu pe proaspăta mea tabletă, cu care nu m-am obişnuit pe deplin şi ale cărei virtuţi tehnice nu-mi sunt întrutotul familiare. O rătăcire într-o existenţă (încă) prea circumscrisă merită oricând consemnată. Ceva care probabil nu te defineşte (pe deplin?), dar de care să te agăţi cumva. Ce mă intrigă este mai ales acel spaţiu indefinit între vis şi trezie, unde am fost proiectat – nu ştiu dacă din întâmplare sau ca parte a unui proiect. Un avertisment, o invitaţie? Prea multă sau prea puţină luciditate? Geometria spaţiului meu interior îmi aparţine cu adevărat? Poate chiar subconştientul dătător de vise s-a rătăcit, şi-a înţeles greşeala şi m-a readus la realitate? Rătăcirea din vis nu era rătăcirea mea? Poate următorul meu vis mi-o va adeveri…sau nu…Întotdeauna am preţuit astfel de momente indeterminate, necontrolate îndeajuns de conştiinţă, puţinele momente în care ne putem revela nouă înşine altfel. Conştiinţa unui vis nu-l complică, dar ne dă siguranţa că există şi un alt mod de control asupra realităţii interioare..Şi mă linişteşte că nu suntem întrutotul în aşa-zisa viaţă reală….