E suficient să ne uităm la creaturile care ne conduc. Traian Băsescu – un ins desprins din gravurile lui Goya, râs coşmaresc, faţă crispată, aplecat de spate ca un Tartuffe. Victor Ponta – roboţel de bucătărie, surâs stânjenit, aer de profesoraş de provincie care-şi spune povestea fără prea mare convingere. Mihai-Răzvan Ungureanu – alură de comandant de batalion disciplinar, limbaj la fel de cazon şi de rigid, morgă intelectuală. Laura-Codruţa Kovesi – aer de femeie automată, recitând poezii prost scrise, incomodă cu ea însăşi în primul rând. Elena Udrea – femeie Barbie luptându-se cu alură de păpuşă, încrâncenată şi falsă. Şi mai sunt….

Dacă am fi în alt „film”, am spune că avem aici doar personaje de comedie. Nu se poate ca gândul să nu te ducă la definiţia comicului dată de Bergson – mecanic placat pe viu. Fantoşe care se mişcă greoi într-un scenariu prost, scris prost de ele însele, pentru că nu sunt capabile de altceva. Dacă nu ar fi în viaţa reală şi nu ar trăi în România, ar fi o uriaşă relaxare să le urmăreşti cum evoluează. Dacă am fi înainte de 89, Băsescu ar fi un diriginte de şantier, Ponta şi Ungureanu – secretari de partid, Kovesi – vreo secretară înăcrită, Udrea – contabilă-şefă pe la vreun CAP. Dar, ca în volumul al II-lea din „Moromeţii”, în lumea noastră s-a produs o spărtură prin care au năvălit aceste figuri coşmareşti, oameni care nu sunt capabili decât să-şi vadă propriile socoteli, care nu ştiu să zâmbească, ci să se strâmbe şi să rânjească, al căror râs sună a hohot morbid şi care nu se irosesc decât în încrâncenări stupide. Că se irosesc ei, nu este o problemă, problema este că ne irosesc pe noi….

Aşa stăm noi între plagiatul lui Ponta (la mijloc între stupiditate şi aroganţă – cum să copiezi pagini întregi într-o teză de doctorat?) şi urletele primitive ale lui Ungureanu – „Ne-am luat ţara înapoi!” (care ţară, cine sunt acei „noi”, să ştim şi noi cui aparţinem?). Al doilea mai ales mi se pare că a agresat şi este gata să agreseze bunul-simţ românesc – ţara LE aparţine, întreg poporul este o imensă feudă, iar ei au figuri coşmareşti cuprinse din „Capriciile” lui Goya, cu balele curgându-le pe faţă şi cu sânge încă proaspăt sub unghii.

Şi atunci nimic nu li se potriveşte mai bine decât definiţia bergsoniană, care ne-a dat şi titlul acestui articol. Nu că vreunul dintre ei ar înţelege ceva, pentru că gesturile lor sunt suficiente ca să ne arate despre ce nivel vorbim: mârlăniile de marinar ale lui Băsescu, inabilităţile şi crispările lui Ponta, aerele şi vorbăria goală ale lui Ungureanu (este prima dată când mă gândesc la faptul că marele şi subtilul cărturar care este Andrei Pleşu a ratat ceva, acordându-i credit acestui om, caracterizat în ochii lui Pleşu prin ” civilizaţia formulării şi a tonului, refuzul oricărei agresivităţi şi grosolănii”!), lipsa de graţie şi de mobilitate a şefei DNA, rapacitatea „Elenei”… Dacă ar fi vorba de altă ţară, cu toţii ar reprezenta excelente personaje de Muppets Show…Dar nu putem să nu plângem gândindu-ne că aceştia sunt lângă noi. Poate ar trebui, totuşi, să nu le mai dăm altceva din ţara aceasta decât ceea ce le-au dat strămoşii noştri trimişilor regelui persan: să-i aruncăm într-o fântână, ca să aibă acolo…pământ şi apă.

Mai rară „mobilizare” în spaţiul mediatic decât în zilele acestea de la Roland Garros. Numele Simonei Halep este pe buzele tuturor…Am uitat cu toţii de PSD, PDL, PMP, PCR…(chiar. ce mai fac conducătorii noştri iubiţi?). Săracele Elene au fost eclipsate cu totul şi nu mai au cum să-şi plimbe prin spaţiul românesc prostia triumfală şi sânii biruitori (ultima sintagmă este o metaforă din „O mie şi una de nopţi” şi mi se va permite…..).

Care este explicaţia, dincolo, evident, de capitalul politic pe care încearcă să şi-l atragă unii? Aş spune că o lipsă resimţită acut în spaţiul „carpato-danubiano-pontic” este cea a eroilor. Nu cred că poporul român are un cult al eroilor aparte, dar aceasta nu înseamnă că nu avem nevoie de eroi. În mod obişnuit, de decenii încoace, noi rezervăm acest spaţiu sportivilor. Fotbaliştii noştri au luptat eroic la Sevilla, iar Duckadam a fost eroul suprem. Nadia Comăneci este mica „zână de la Montreal”, dar a luptat eroic împotriva sistemului sovietic la Jocurile Olimpice de la Moscova. Adevărul este că, în ansamblu, sistemul mondial al sportului fiind controlat de alţii, aşa avem cel puţin garanţia că eroii noştri (şi cei ai altora) nu sunt….neîntinaţi şi falşi (evident, nu există garanţii – vezi cazul Lance Armstrong). În plus, aceşti tineri chiar au muncit şi nu sunt fii de preşedinţi, de miniştri sau de bogătaşi. Pe undeva, ei dau iluzia că şi alţii pot reuşi în viaţă asemenea lor, deşi – am impresia – mulţi dintre cei care-i admiră nu prea sunt în stare să vadă şi dincolo de strălucirea competiţiei: respectiv, orele de sudoare deloc elegantă şi de scrâşnet din dinţi.

Acum eroina noastră este Simona Halep. A fost cu totul confiscată de absurdul discurs românesc. De la Cristian Tudor Popescu (culmea – un ziarist echilibrat) aflu că Halep ar fi o „mangustă”; azi dimineaţă un ameţit comenta la tv că „Simona s-a luptat ca la Mărăşeşti”. Simona Halep şi Mărăşeşti! Cum bine îmi spunea cineva printr-un sms „Suntem un popor care se mulţumeşte cu atât de puţin”. Iar bravii noştri politicieni ştiu foarte bine asta.

Al doilea simptom ar fi asumarea agresivă. De îndată ce un român reuşeşte ceva, se vor găsi alţi 1000 care să descopere brusc faptul că respectivul este „al nostru”. Nu numai politicienii şi-l asumă cu atâta agresivitate, ci şi mulţi alţii – chiar şi simplii oameni. Au loc apoi pelerinaje ziaristice la locul naşterii respectivului, aflăm de la vecini că a fost un „copil normal” (ce alt copil este altfel? doar bieţii debili mintali…). Totul este disecat, aflăm cât a muncit respectivul sportiv şi, bineînţeles, chiar dacă nu mai avem parte de discursurile cu „minunatele condiţii create de partid şi de stat”, ceva din gloria sa trece şi asupra neamului românesc…

Ce se află în spatele acestui fenomen? Am mai spus-o şi altă dată: confuzia de paradigme, de care profită atâta cei care ne conduc. Este interesul lor suprem să nu existe o scară de valori şi un criteriu care să permită o departajare şi o judecată reale. De asta depinde rapiditatea cu care poţi murdări sau albi o reputaţie, un nume, o poveste. Aşa poţi face legătura între Simona Halep şi Mărăşeşti, Helmuth Duckadam şi Rovine, Nadia Comăneci şi Vaslui. Joc ameţitor în care nimic nu mai contează şi, cel mai important, conducătorii noştri îşi pot impune liniştiţi propriile criterii. Ei ştiu mai  bine decât oricine că, oricum, numele de Simona Halep va trece la un moment dat, va păli, va dispărea. Şi atunci vor inventa liniştiţi alt „mit” cu care să-l ameţească pe românul care, deja, nu mai aşteaptă nimic bun în propria ţară. Decât, poate, eroul suprem care să ne scape de Băsescu, Ponta, Udrea…..