Teribil de greu să-ţi aranjezi biblioteca, întotdeauna. Mi-am amintit de chinul aranjării bibliotecii când, în urmă cu nişte ani, mi-am făcut una pe comandă. Vreo doi metri şi jumătate înălţime, opt rafturi egale şi un al nouălea mai micuţ, în care încap doar cărţi din fosta „Bibliotecă pentru toţi” de la Minerva. Pentru prima dată după mulţi ani, am putut să-mi aranjez şi eu cărţile într-o ordine. În partea dreaptă – ultimul etaj pentru cărţile de literatură universală de la Minerva; etajele 6-8 – literatură universală; etajul 5 – filozofie; etajele 3-4 teorie şi critică literară universală; 2 – cărţi de ficţiune de la Polirom; 1 – tot felul de albume. În stânga – ultimul şi 7 – literatură română: 5 – filozofie; 4 – critică literară românească, 2 – dicţionare, 1 – tot albume. Restul rafturilor sunt şi ele populate cu ceva cărţi, dar – momentan – nedefinit („Operele” lui Bacovia, „La Famille Thibault” a lui Roger Martin du Gard). Acesteia i se adaugă biblioteca mai micuţă din birou, populată cu cărţi de literatură franceză, cu Homer, Cioran, Noica, Hegel, Kant şi o pleiadă întreagă de cărţi apărute în colecţia de lux a fostei edituri „Univers” (Shakespeare, Balzac, Goethe, Byron), cu cursurile din timpul facultăţii (da, le-am păstrat cam pe toate, deşi anul acesta se împlinesc 20 de ani de când am terminat facultatea) şi cu o tonă de cărţi de şah. În total peste 1000 de cărţi.

 

Dintotdeauna aranjarea bibliotecii a reprezentat o provocare pentru mine. Am realizat că de multe ori nici nu mai ştiam cu siguranţă dacă am sau nu cutare carte în bibliotecă. Aşa că, atunci când mi-am făcut biblioteca pe comandă, am purces la o întreprindere donquijotescă. Am început să aranjez cărţile şi să le trec simultan într-o uriaşă baze de date în calculator care să arate titlul, autorul, domeniul, editura, locul şi anul apariţiei şi – mai ales – locul din casă unde se află cartea. Am încercat chiar şi pe rafturi să le aranjez mai mult sau mai puţin alfabetic . Aşa însă ştiu cel puţin că Balzac şi Shakespeare se găsesc doar în două locuri din bibliotecă, Haruki Murakami într-unul singur…Rafturile de critică literară universală sunt şi ele aranjate, în măsura posiblităţilor, alfabetic, astfel încât ştiu că trebuie să mă uit după Alberes în stânga, iar după Todorov – în dreapta (am ezitat dacă să nu le aranjez şi pe şcoli, dar m-am gândit că este prea mult…).

 Nu este foarte încântător, dar nu poţi altfel „domestici” uriaşul domeniu al cărţilor. Şi, evident, te cuprinde un orgoliu secret în faţa unei biblioteci uriaşe care-ţi aparţine, dar şi o nemăsurată umilinţă, dându-ţi seama nu atât cât ai citit (căci le-am citit aproape pe toate), ci câte înţelesuri au scăpat primei tale lecturi….Îmi amintesc că, vorbind despre moarte la o emisiune TV, Andrei Pleşu observa în urmă cu mulţi ani că, de fapt, moartea este peste tot în jurul nostru deoarece bibliotecile ne sunt populate cu morţi….Ciudat, nu mă gândisem niciodată la asta. De fapt, mi-este greu să conciliez existenţele empirice ale autorilor cu rândurile pe care le am în faţă atunci când îi citesc şi, de aceea, rareori un om mi-este mai viu decât atunci când îi citesc scrierile…Biblioteca de aceea nu este pentru mine un cimitir, ci o sărbătoare din care îmi culeg  cu voluptate fructul, aşa cum stai uneori în faţa unui coş uriaş cu mere, banane, portocale, mandarine, într-o seară de iarnă, şi te întrebi care este mai savuros şi din care să guşti mai întâi. 

Efectul Kitty Genovese a intrat în cultură după ce, în urmă cu exact 50 de ani, Kitty a fost ucisă în apropierea locuinţei sale, strigătele sale de ajutor fiind auzite de aproape toţi vecinii. Cu toate acestea, nimeni nu i-a sărit în ajutor sau nu a sunat la poliţie, fiecare presupunând că altcineva o va ajuta. Efectul arată că, teoretic, într-o situaţie de criză oamenii aflaţi într-un grup nu vor interveni, resimţind cu atât mai puţin o responsabilitate personală.

Sincer să fiu, personal, ceea ce s-a petrecut în Munţii Apuseni m-a revoltat, dar nu m-a surprins. Tot ceea ce este caracteristic prăfuitului stat român a reieşit la iveală în ceea ce s-ar putea numi deja „Efectul Iovan – Ion”.

În primul rând, în România totul este super-centralizat şi ţine de prăfuitul Bucureşti. Ori de câte ori există o problemă, toată lumea se aşteaptă ca ministrul să coordoneze, ministrul să fie la faţa locului, ministrul să-şi pună costumul de Superman şi să salveze totul. Dacă este un drum înzăpezit, vedem două utilaje luptându-se cu nămeţii şi ministrul acolo  – măcar de-ar pune mâna pe lopată! Pe undeva, este de aşteptat, întrucât miniştrii şi, în general, politicienii români nu sunt nişte simpli cetăţeni ai statului, ci sunt exact ceea ce par a fi – nişte supermani cu posibilităţi uriaşe: ei au banii, ei au puterea discreţionară de a face orice – şi cam fac orice cât sunt la putere…dar nu şi pentru noi. Însă într-un stat normal (România nu mai este un stat normal din perioada interbelică!!) lucrurile ar trebui să meargă de la sine, nu datorită „Bucureştiului”.

Prin anii 80 luase foc un lift la Ministerul Transporturilor. Bineînţeles, primii au fost chemaţi pompierii. La scurt timp după aceea, a ajuns şi „tovarăşa de la partid” – secretara de partid, tunând şi fulgerănd: „De ce nu aţi chemat partidul?”. În acel moment, a simţit o mână grea pe umăr: întorcându-se, a dat peste şeful tulumbei de pompieri, un uriaş de 2 metri şi peste o sută de kilograme, plin de muşchi, care i-a…tunat la rândul lui: „Tovarăşa prim-secretar, la incendiu se cheamă pompierii! Partidul….mai pe urmă! Mai întâi pompierii!”.

Nu ştiu unde este acum secretara de partid, dar nu m-aş mira să aflu că este parlamentar PDL/PSD/PNL….

Un al doilea factor îl constituie nepăsarea. Romatsa cere oprirea emiţătorului din avion, deoarece semnalul îi deranjează în cască.E adevărat. În genere, cetăţenii statului cam deranjează somnul autorităţilor – ceea ce nu este nici cuviincios, nici frumos. Cetăţenii ar trebui să se manifeste doar când îşi achită impozitele – şi nici atunci fără prea mare zgomot. În rest, poate ne mai şi votăm şefii şi conducătorii pentru ceva premii sau bonusuri – şi stăm cuminţi în bancă.

În al treilea rând, nu există un sistem. Sincer să fiu, de ani buni am spus că, dacă am avea ghinionul (Doamne fereşte!) să ne mai lovească un cutremur precum cel din 1977, ţara nu se va putea redresa nici în zece ani. Aşa cred şi acum. În 1977, cu toate păcatele lui, a existat un sistem care a fost pus în mişcare rapid. Mai mult, Ceauşescu (al cărui adept nu sunt nicidecum şi la al cărui mormânt nu am fost vreodată!) a dat ordin să se continue căutarea victimelor CHIAR ŞI MULT TIMP DUPĂ CE PERIOADA TEORETICĂ DE SUPRAVIEŢUIRE EXPIRASE! Dar sistemul nostru actual nu cred c-ar permite salvarea unui număr prea mare de victime; în plus, cum o biată prăbuşire de avion a dovedit-o, autorităţile noastre nici nu sunt capabile să gestioneze un asemenea dezastru. Avem în schimb o pleiadă de directori generali prin toate instituţiile, zeci de instituţii militare şi servicii secrete care mustesc de generali, de şefi şi şefuleţi, cu salarii uriaşe şi responsabilităţi la fel pe hârtie, cu consilieri şi consiliere de 20-25 de ani (fii, fiice, nepoţi, nepoate, amante….), dar cu minte şi pricepere minuscule. Oameni care nu ştiu să vorbească decât dacă le pun alţii un discurs în faţă, oameni care nu ştiu cu ce trebuie să se ocupe, oameni care nu ştiu să dea ceva în schimbul salariilor uriaşe pe care le au, al avantajelor – nu numai pecuniare – pe care le storc, împreună cu familiile lor, de la stat.

Stau şi mă întreb, dacă s-ar fi prăbuşit o aeronavă în care s-ar fi aflat guvernul României şi preşedintele – la fel s-ar fi întâmplat? Ar fi fost lăsaţi acolo să moară cu zile, pentru că STS nu e capabil să detecteze un semnal, ROMATSA închide nu ştiu ce aparatură, iar imbecilii care ne conduc se sfădesc între ei ca să stabilească pe teritoriul cărui judeţ a căzut avionul? (În urmă cu nişte ani, Polonia aproape că s-a trezit decapitată în urma unui astfel de accident, aşa că scenariul nu este chiar imposibil).  Poate ar fi cazul să se gândească mult-stimaţii domni care ne conduc prin tot felul de instituţii că pot păţi şi ei ceva similar, caz în care efectul Iovan – Ion, cum ar trebui să se numească la noi, ar putea să-şi facă şi mai simţită prezenţa. Tare mi-e teamă însă că şi acest lucru va fi îngropat treptat sub alte şi alte probleme, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori….

 

Lucrul pe care uităm cel mai des să-l facem este…să luăm o pauză.

Merg zilnic de acasă la serviciu şi de la serviciu acasă, dar cel mai adesea uit s-o iau printr-un părculeţ aflat în drum, să mă aşez pe o bancă şi să stau puţin cu privirea pironită pe verdele din jur sau pe un copac desfrunzit.

Alerg seara de vreo trei ori pe săptămână, dar cel mai adesea uit să mă opresc pentru un minut spre a privi stelele de pe cer.

Mănânc 3-4 pătrăţele de ciocolată pe săptămână (încerc, cu greu, să mă limitez doar la atăt), dar uit să le savurez şi să le plimb prin toată gura.

Beau multe cafele, dar cel mai adesea nu am timp să le gust aşa cum trebuie (deşi toţi spun că fac o cafea extraordinară!).

Ascult Bach sau Beethoven, dar rareori mai închid ochii spre a mă lăsa purtat doar de muzică şi…ascult când lucrez.

Rareori mai gust cu adevărat savoarea unui fruct sau mă opresc spre a-i contempla până şi carnaţia…

Uităm astfel să luăm o pauză din trăirile noastre de-o clipă spre a ne bucura de adevărata viaţă….

O tabletă de ciocolată sau o linguriţă cu cremă de vanilie…

O cafea bine făcută, aroma şi primul gust…

O fugă de Bach sau o sonată de Beethoven…

Cerul înstelat…..

Oglinda lacului….

Un haiku….

Natura sunând….

O frază a lui Proust sau o tăcere a lui Flaubert…..

Un vers de Baudelaire sau o provocare a lui Lautreamont…

Muzicienii baroci….

Transpiraţia de după o oră de jogging…

10 minute în linişte cu tine însuţi…

Un vers de Homer sau o reverie de-a lui Murakami…

Privirea căţelului tău…

O poveste din „1001 de nopţi” sau o repovestire de Borges…

Şi….

La un colţ de stradă…aruncat…un brad….

Martorii unor clipe de bucurie, decăzuţi după ce frumuseţea anumitor momente a trecut, constituie un rar peisaj de reflexie şi de tristeţe. Sigur, este pe undeva în natura umană să caute noi prilejuri de bucurie, să guste ceva nou, inedit, să se „arunce” într-un nou peisaj existenţial. Dar ursuleţul de pluş din copilărie, cu un ochi lipsă atunci când posesorul a ajuns la maturitate, prima bicicletă ruginită, primul jurnal ferfeniţit, toate aruncate prin mai ştiu eu ce pod sau pivniţă, îşi reclamă încă dreptul la viaţă prin statutul lor ambiguu: nu sunt „înmormântate” definitiv, dar nici nu prea mai par a grăi o viaţă…

Bradul de Crăciun aruncat la colţ de stradă pare a spune şi el ceva asemănător….O fi fost împodobit doar de grija tradiţiei? A fost într-adevăr o clipă de fericire adunată prin jurul său? Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la asta, deşi, în genere, nu prea sunt adeptul gândurilor excesiv de sentimentaliste. În gestul celor care-l aruncaseră aşa, mi se părea a exista un fel de sacrilegiu, nu la adresa bradului în sine, ci la adresa momentului fericit trăit în jurul lui; deşi, la urma-urmei, trebuie admis că rolul bradului este pur instrumental.

Ideea de bază este că, totuşi, aruncăm prea mult. Replicile aparent amuzante ale beţivului din „Micul prinţ” de Saint-Exupery (el bea ca să uite că-i este ruşine de faptul că bea) ne atrag totuşi atenţia asupra unei anumite circularităţi păguboase a gândurilor, asupra faptului că nu ştim să le conferim lucrurilor din jur adevăratul preţ. Renunţăm mult prea uşor la personalitatea noastră, la gânduri, la idei, la visuri. Ce altceva este un brad de Crăciun dacă nu un vis? Cât din nepreţuitul existenţei noastre nu este oare aruncat doar de dragul unei alte persoane, al unui serviciu mai bun sau al nu ştiu cărui avantaj financiar? Şi atunci unde mai este cu adevărat sărbătoarea pe care (pretindem că) o trăim?

Mihail Tal a fost campion mondial de şah, unul dintre cei mai imaginativi jucători din istoria acestui joc şi probabil cel mai rapid la calculat variante. În egală măsură, un om foarte spiritual, adeseori un copil sincer la masa celor mari. Povestea unui joc spusă de el însuşi mi-a atras atenţia. Într-o poziţie foarte complicată, intenţiona să facă un sacrificiu de cal, nu foarte evident, dată fiind multitudinea de variante posibile. Mai mult, Tal însuşi s-a simţit pierdut printre atâtea posibilităţi şi prin arborele variantelor posibile. Şi, brusc, şi-a adus aminte de poezia lui Kornei Ciukovski: „Ce greu a fost să scoţi hipopotamul din mlaştină”. Şi, în timp ce spectatorii erau desigur convinşi că Tal continua să studieze poziţia, marele şahist a început să se întrebe: chiar, cum poţi să scoţi un hipopotam dintr-o mlaştină? S-a gândit la elicoptere, scări de frânghie, apoi un gând i-a apărut: „Lasă-l să se înece!”. Şi brusc hipopotamul a dispărut, iar poziţia nu a mai părut atât de complicată. Intuiţia i-a şoptit să facă sacrificiul.

A doua zi, a citit cu plăcere în ziar că Mihail Tal, după o gândire profundă de 40 de minute, a făcut un sacrificiu calculat în amănunt.

Povestea mi se pare elocventă pentru modul în care deplasarea problemei în spaţiul jocului îţi aduce atâtea soluţii şi relaxare. Seriozitatea este rareori creativă şi rareori scoate ceva din mlaştină. Aceasta deoarece, oricât am încerca să ne păcălim pe noi înşine că seriozitatea aduce o plusvaloare procesului intelectual, toţi marii creatori şi gânditori ai lumii au fost de fapt nişte jucăuşi. „Nu am făcut nimic, m-am jucat”, spunea la un moment dat Arghezi. Prin joc dovedeşti că nu te laşi intimidat de lume şi de problemă şi obligi problema să…se predea celui menit s-o rezolve. Jocul deplasează de fapt problema din planul confruntării în cel al colaborării, deoarece în joc întotdeauna trebuie să colaborezi cu celălalt. Numai în spaţiul jocului nişte figuri respingătoare în sine precum hipopotamul sau elefantul pot apărea prietenoase şi conciliante. Uşurinţa de a trece de la un spaţiu la altul datorită jocului este cea care le permite acestor copii mari care sunt creativii să rezolve situaţii ori probleme. Acestea i se adaugă, în chip firesc, bucuria de a rezolva ceva, reconfigurarea lumii (mai orice joc este, în fapt, o lume alternativă), bucuria creaţiei. Mai toate imaginile ni-l arată pe diavol încruntat şi rău…însă, mai ales, diavolul este serios. Divinitatea şi creaţia se joacă, se amuză şi, uneori, dau naştere câte unui lucru extraordinar.

 

Aflu cum se cumpără (şi vând) voturi prin ţara noastră. Pe o masă la restaurant, pe 200 de pulpe de pui, 200 de bucăţi piept de pui şi 20 de kilograme ficat de pasăre. Un procuror-şef ar fi primit 2 vaci, 3 oi, 2 miei, o sacoşă cu dulciuri şi băuturi energizante şi un curcan bio (auzi tu – bio!). Sursa – http://politeia.org.ro/stiri-revista-presei/revista-presei-3-ianuarie-biruri-noi-in-pasalacul-lui-ponta/23015/.

Mi-aduc aminte că şi în urmă cu câţiva ani fostul ministru Remeş primise ca mită nişte caltaboş şi pălincă. A primit şi bietul om ce să bea şi ce să mănânce!

Adevărul este că ţara noastră este guvernată de sute de ani de…foame. Cea mai emblematică imagine a literaturii române mi se pare aceea a raiului din „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu: râuri de lapte, ţărmuri de mămăligă, dealuri de caş, brânză şi slănină.  Este suficient să te uiţi la orice „spectacol” cu mâncare gratis din ţara noastră – cazanul cu fasole de la Ziua Naţională, pomenile de la mai ştiu eu ce zi sfântă – ca să-i vezi pe românii noştri cum se calcă în picioare pentru nişte biete farfurii cu mâncare. Şi nu e vorba doar de sărăcie aici. La alt nivel, recepţiile date de ambasadele străine cu prilejul Zilelor Naţionale sunt nişte adevărate câmpuri de luptă, în care iluştri politicieni, procurori, judecători, poliţişti sau mai ştiu eu ce se înghesuie, se calcă în picioare pentru o farfurie cu cinci prăjiturele şi trei sandvişuri (sau invers… nu are importanţă). Făcea un personaj de-al lui Camil Petrescu observaţia de câte ori în ţara noastră se aude cuvântul „pâine”: „mănânc şi eu o pâine”, „să aibă de unde să mănânce şi el o pâine”….Valabil şi în ziua de azi.

Aşa că majoritatea domnilor scrobiţi care ne conduc sunt şi ei tot nişte…înfometaţi. Îi vezi plimbând fraze la televizor cu chipurile lor patibulare, în totalul dispreţ faţă de cei care-i privesc, şi ţi-ai dori să poţi scâpa de ei doar aruncându-le un cârnat şi un păhărel de ţuică. Nu sunt doar ticăloşi, ci mulţi dintre ei lasă şi impresia de cretinism; molfăind cu fălcile lor groase, la propriu şi la figurat, cu ochii măriţi de ceea ce au în faţă: de fapt, e un adevărat spectacol să-i vezi pe câte unii cum îşi umplu buzunărelele şi stomacurile – singurul organ care le funcţionează cu adevărat, ale cărui cute înlocuiesc probabil circumvoluţiunile creierului. De aici şi patima acumulării: case, vile, premii (subordonaţii îşi premiază şefii, şefii se premiază între ei….). cărţi şi articole furate.

Şi să mai zică acum cineva că este nedrept dacă ai ideea de a compara sinistrele personaje cu nişte porcine…Ce altă logică le guvernează existenţa dacă nu cea a îndopării? (Apropo, şi curcanii se îndoapă, deci poate sunt doar nişte curcani….dar altă categorie a „confiscat” imaginea acestora, aşacă…rămânem la prima….).

Viaţa oamenilor are în spate doar două resorturi: unii îşi continuă viaţa cu frica de ceea ce va fi mai departe şi văd doar pericole, alţii găsesc în viaţă doar prilejuri de bucurie şi provocări. În aceasta îşi au originea toate atitudinile ulterioare: primii sunt criticii, cei care arată cu degetul, cei care-ţi arată toate cauzele pentru care nu poţi merge mai departe; ceilalţi sunt cei care construiesc, care ştiu să încurajeze, care ştiu să înglobeze propriile greşeli şi greşelile altora într-un sistem care să le permită să continue. Din păcate, cel mai adeseori primii sunt foarte uşor „promovaţi” în sistemele noastre: de îndată ce arăţi toate lacunele, se presupune că ai un aşa-zis spirit critic, că eşti „preocupat” de felul în care merg lucrurile (e uşor să ne uităm la preşedintele ţării şi înţelegem tot…).

Frica de a trăi guvernează asemenea acţiuni, frica de a-ţi asuma cu adevărat o responsabilitate, frica de a acţiona superb, de a risca şi de a face ceva cu adevărat.

Ce înseamnă bucuria de a trăi? Înseamnă tocmai a-ţi asuma riscuri, a încerca să creezi ceva, a-ţi asuma chiar o greşeală. Rareori creaţia este perfectă de la început. Djoser, primul faraon care a clădit o piramidă, a reuşit-o abia pe a patra, primele trei le-a greşit – până a învăţat să clădească o piramidă care să rămână. I-a rămas însă neîndoios bucuria de a clădi şi aceasta a stat în spatele reînceperii de la zero de fiecare dată când a suferit un eşec. Există o anumită bucurie a proiectului, a creatorului, este bucuria scriitorului care reîncepe de nu ştiu câte ori aceeaşi pagină (Flaubert a rescris de 12-13 ori aceeaşi pagină din „Salammbô”!), este bucuria lui Sisif pe care, vorba lui Camus, trebuie să ni-l închipuim…fericit.  Bucuria creaţiei este unică, arareori simţită de acei oameni care stau numai să vâneze greşelile altora. Închistaţi de sârma ghimpată a propriului suflet, ei se vor elibera cu greu şi se vor târî prin amalgamul noroios al propriilor trăiri, de unde arareori şi cu greu se vor putea elibera. Deoarece libertatea nu e pentru oricine….

De aici şi bucuria fiecărui an nou. Is 2014 a scary place?