Dispariţia lui Adrian Păunescu l-a readus în atenţia opiniei publice româneşti, cu lipsa de măsură şi – vai – de criterii caracteristică societăţii noastre… Dincolo de opinia echilibrată a lui Nicolae Manolescu („poet important”), am aflat de la Zoe Petre că au apărut păreri potrivit cărora acesta ar fi cel puţin egalul lui Eminescu şi nu pot decât să subscriu durităţii istoricului („tâmpenie fără limite.”).
În realitate, poetul a fost un romantic atât prin atitudine, cât şi prin poezie. Temperamental, natură mai degrabă orală, poezia lui s-a diluat în timp, întrucât Păunescu aparţine altui secol. Poezia modernă este de o sută şi ceva de ani rece, lucidă, sceptică, reflexivă; Păunescu este fierbinte, cuvintele lui se învălmăşesc unul lângă altul, alungă reflecţia pentru a face loc sentimentului strigat din toţi rărunchii…Poezia modernă este deseori o mostră de virtuozitate tehnică şi mai întotdeauna un mister; ea se vrea neînţeleasă (Baudelaire spunea că există o anumită glorie în a nu fi înţeles), e un mister, explorează adesea noi spaţii ale limbii; poezia lui Păunescu ţine de un limbaj pe deplin colocvial, oral, prea facil adeseori…Păunescu nu pare a fi ţinut seama de cunoscutul îndemn verlainian – „Prinde elocvenţa şi suceşte-i gâtul”…
Aici intervine a doua problemă şi probabil cea mai gravă: foamea asta bruscă de Păunescu este o foame de modele, ţine de o societate care de mult nu mai are vreun model, o societate dezorientată, în care modestia oamenilor de cultură îi îneacă în anonimat, lăsând locul agresivităţii stupide, nesimţirii şi – adeseori – ticăloşiei…Avem nevoie de modele şi nu ştim să le mai găsim…ne-am pierdut conştiinţa istorică în jocurile politice imbecile şi în nesimţirea beizadelelor care ne fac cu mâna din Mercedesuri…am înlocuit setea de cultură cu cea de scandal şi conceptele cu cuvinte – şi acelea prost alese…De fapt, nici nu avem modele, ci doar mode…nu mai avem cuvinte, ci semne de punctuaţie…

Am încercat astăzi să mă spăl pe dinţi cu mâna stângă (ştiu că faptul de a face unele lucruri cu stânga, altfel decât suntem obişnuiţi, creează noi asociaţii în creier). Nu prea am reuşit…
De ce? Mâna dreaptă este cea care scrie, care întoarce pagina cărţii pe care o citim. care mânuieşte, care – aş putea spune – adaugă conţinut vieţii noastre. Mâna stângă mai curând este mâna-cadru: ea ţine foaia de scris sau cartea pe care o citim, imobilizează în genere obiectul asupra căruia acţionăm şi – poate cel mai important – opreşte uneori mâna dreaptă din scris.
Dreapta îţi spune să mergi înainte, stânga te face să te învârţi puţin pe loc, să revii asupra paşilor tăi, stânga te asigură într-un fel că eşti acolo…Stânga mângâie hârtia rănită de paşii pe care i-a făcut unealta de scris, vindecă întrucâtva unele răni, temperează elanul de acţiune al dreptei. Modestă, stânga domoală este cea care măsoară, care aşterne cele necesare…Stânga ordonează liniştit paginile scrise pe măsură ce dreapta a înscris ultimul cuvânt pe acestea, tot stânga poartă ceasul pe care este măsurat empiric timpul şi care ne spune cât mai rămâne din timpul material….Stânga sprijină uneori fruntea atunci când gândim, iar dreapta aleargă haotic pe hârtie, nu scriind neapărat, ci desenând uneori rotocoale, romburi şi drepturi în căutarea cuvântului potrivit….
Stânga este domolitorul dreptei şi, uneori, cel mai drept cenzor al ei, cea care ia unealta de scris din mâna dreaptă….este, poate, fratele ei mai mare….

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!