Am parcurs în seara asta mai multe ştiri despre Cătălina Ponor, care-şi sărbătoreşte ziua de naştere astăzi. Mi-am adus aminte de ce înseamnă gimnastica pentru români în general, dar mai ales m-am gândit la ce se află în spatele acestor fete de care ne aducem aminte totuşi atât de rar. Da, ele sunt fragii noştri, dar câţi îşi aduc aminte de spinii lor ascunşi – de ce se află în spatele strălucirii acestor fete? Multă sudoare, multă durere.
Unul din momentele pe care mi-l amintesc cel mai bine din anii de glorie ai gimnasticii nu este atât vreo medalie, cât cel în care Nadia Comăneci a căzut la paralele, la Jocurile Olimpice din 1980. În momentul în care i-a alunecat mâna şi s-a trezit la podea, Nadia s-a ridicat INSTANTANEU şi a continuat. Rareori am văzut o ilustrare mai clară a modului de a înfrunta un eşec, de a gestiona un astfel de moment. Era o superbă lecţie dată de o puştoaică de 18 ani unor oameni maturi.
În general, cu toţii ştim foarte bine să fim alături de cei aflaţi pe culmi, dar rareori le suntem alături de eşec. Nu mai vorbesc de faptul că, în general, societatea românească nu ştie nici în ziua de azi să gestioneze eşecul. Aceasta şi din cauza faptului că multe din „vârfurile” noastre politice şi-au clădit cariere de mucava, ticsite cu titluri academice, diplome şi grade militare false, fără absolut nicio valoare, astfel încât nici măcar nu au noţiunea REALĂ a succesului şi, evident, nici a eşecului. Nu ştiu ce înseamnă să cazi şi deci cu atât mai puţin să ştie ce înseamnă să te ridici. Dar altfel nu poţi gusta din savoarea reală a fragilor muncii tale, viaţa nu poate avea prospeţimea fructelor din pădure şi prin păr nu-ţi va trece vreodată o fluturare de vânt…

Am rămas cu un zâmbet amar aflând de aşa-zisele consideraţii ale unui dâmboviţean caraghios cu privire la Constituţia din 1923. Care dâmboviţean – culmea! – mai are şi tupeul să susţină că „principiile sănătoase” din 1923 ar trebui păstrate. Păi – nimic mai simplu!
În primul rând, să ne amintim că este vorba de o Constituţie monarhistă. Acelaşi dâmboviţean se lamenta în urmă cu nişte ani că monarhia ar putea lăsa România pe mâna unui eventual moştenitor cu dizabilităţi, „uitând” cu graţie că, de altfel, şi astăzi situaţia ar putea fi cam aceeaşi. La urma-urmei, să fim serioşi – nu am auzit niciodată de testarea psihologică a politicienilor noştri (care, sunt convins, ar putea da naştere multor surprize!). Nu există vreo instituţie independentă care să-i testeze pe miniştri, pe secretarii de stat, pe parlamentari. Iar în ceea ce priveşte eventualele tare ale moştenitorilor…”succesurile” odraslei preşedintelui lasă destul loc de zâmbete…Cu cât avansăm pe scara ierarhică în ţara aceasta, cu atât suntem mai puţin testaţi. Ce garanţie am eu, ca simplu cetăţean, că miniştrii şi preşedintele (indiferent de nume şi culoarea politică) se află în deplinătatea facultăţilor mintale? Niciuna…
Tot dâmboviţeanul respectiv îl taxa pe Mihai I de „trădător” şi de „slugă a ruşilor”, chipurile pentru faptul de a fi abdicat. Asemenea comuniştilor, dâmboviţeanul nu a auzit de concepte precum „abdicare” sau „demisie” (în comunism nu există „demisie”, rămâi acolo unde te-a pus partidul!). ŞI într-un fel ne-a avertizat că este decis să continue până la capăt, numărând mandatele după cum ne-au obişnuit politicienii noştri (Chiar, câte mandate a avut Iliescu? Ar fi bine să le numere Roberta Anastase…).
Sigur, afirmaţia aceasta tembelă nu este vreun eşec al dâmboviţeanului, ci tot al consilierilor săi (cel mai celebru dintre aceştia încearcă probabil şi în ziua de azi să facă lobby pentru România la preşedintele Norvegiei…). Care i-or fi servit pe tavă povestea cu Constituţia din 1923 fără să se gândească la prostia caraghioasă pe care o va spune…Aşteptăm cu interes să ni se povestească mâine-poimâine de resuscitarea spiritului roman şi de faptul că vestita Columnă aflată în capitala Italiei dovedeşte că doar un „Traian” ne poate salva…

„The Soviet Story” este un film documentar despre comunismul sovietic și despre colaborarea dintre acesta şi regimul nazist înainte de 1941. Nu este primul film documentar pe care-l văd despre lagăre şi similarităţile dintre comunism şi nazism constituie de mult un lucru bine ştiut.
Totuşi, faptul că Gestapo a învăţat de la NKVD metodologia de exterminare în masă a fost o noutate pentru mine. Mi-am dat seama câtă dreptate avea Neagu Djuvara când îşi manifesta consternarea faţă de ocazia istorică ratată de SUA de a-şi valorifica superioritatea militară în faţa URSS imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Ce ocazie de a trasa o altfel de istorie a lumii au avut!
Ceea ce m-a şocat a fost însă amploarea acelei colaborări, marcată de miile de evrei predaţi de Stalin lui Hitler. Niciodată nu mi s-a întâmplat să resimt o stare atât de acută de rău fizic la vederea atrocităţilor de care au fost în stare nişte minţi bolnave (7 milioane de ucraineni au fost ucişi într-un singur an de către sovietici!!). Iar unii dintre aceştia continuă să umble nestingheriţi printre noi! Întotdeauna a fost un mister pentru mine cum de nişte naţiuni care au dat omenirii nume precum Goethe, Bach, Hegel, Kant, Dostoievski, Tolstoi sau Ceaikovski au fost în stare să arunce şi agenţi patogeni aidoma lui Hitler, Heydrich, Stalin sau Beria…
Şi mai şocant este că Rusia continuă să ascundă aceste lucruri, să-şi nege rolul criminal (deşi, într-o lume în care Putin vorbeşte de prăbuşirea URSS ca de o „catastrofă geopolitică” şi despre identitatea dintre URSS şi „marea Rusie”, nu prea este de mirare….). La fel de şocant şi îngrijorător este faptul c-ar exista politicieni ruşi care folosesc salutul nazist (în…Parlamentul rus!), că ura încă este….tolerată în Rusia, că exponenţii unui regim criminal sunt onoraţi pentru că au adus servicii „patriei”. Iar istoricii europeni se mulţumesc să constate că..”asta e, avem nevoie de gazul rusesc, ce să le facem, trebuie să-i tolerăm…”
Cândva Dostoievski a spus că, dacă-i aduci unui ţăran rus o hartă a Europei, sigur ţi-o va aduce a doua zi modificată…De 300 de ani, Rusia pare a trăi cu testamentul lui Petru cel Mare sub pernă. Şi este trist şi îngrijorător că o ţară care a putut da un Tolstoi, un Dostoievski, un Ceaikovski este în măsură să hrănească şi atâta nefiresc. Sau poate Ţuţea avea dreptate…şi Dostoievski era neamţ….