Archive for Ianuarie 2011

Repetiţia…   Leave a comment

Un lucru minunat pe care-l permite arta îl constituie repetiţia…Asta-mi aminteşte de o frază a lui Cortazar, potrivit căreia poţi oricând reciti o carte, dar nu poţi lucra încă o dată un pulover terminat fără a stârni comentarii…Bieţi oameni naivi, ne amăgim răzvrătindu-ne împotriva repetiţiei, încercând să întoarcem istoria împotriva ei înseşi…Unul din cele mai stăruitoare lucruri pe care le-am învăţat ca elev, pe care le-am repetat altora din ipostaze ierarhic-didactice şi pe care-l urmăresc cu străşnicie în paginile scrise şi publicate pe ici – pe colo a fost evitarea repetiţiilor, a structurilor redundante, alternarea înţeleaptă a adjectivelor, verbelor şi a conjuncţiilor….Aşa mă amăgesc şi eu….

Repetiţia este uneori – nu foarte des – parte a unui ritual acceptat şi cunoscut de receptorii actului. Mulţi din spectatorii show-urilor de wrestling cam ştiu la ce să se aştepte, cunosc repertoriul luptătorilor preferaţi, iar totul se bazează pe o convenţie: orice luptător ştie foarte bine că trebuie să „servească” publicului ceea ce se aşteaptă din repertoriul lui – de aceea una din cele mai mari ofense aduse adversarului o constituie faptul de a prelua ceva din arsenalul lui tradiţional. Cu toate acestea, repetarea nu descurajează şi nu îndepărtează, deoarece exact aceasta i se cere celui din ring. Există o anumită savoare a repetiţiei în wrestling, deoarece spectatorul vine tocmai spre a primi din partea luptătorului preferat ceea ce-i cere acestuia…
În altă sferă sportivă, a raţionalităţii, repetiţia are un dublu sens. În şah, aproape orice repetiţie are valoare teoretică: cum repetiţia în sine este perfect posibilă şi chiar poate fi calculată matematic, iar şahul beneficiază de o diacronie perfect fixată, este greu de zis dacă mai există vreo poziţie care să nu fi survenit până la un anumit punct în vreo partidă, astfel încât uneori se repetă şi 20-30 de mutări din altă partidă; aşa s-a construit teoria deschiderilor. Din fericire, memoria umană ar fi limitată, altfel moartea şahului prin remiză, întrevăzută acum aproape o sută de ani de unul din cei mai mari jucători din istorie, ar fi fost perfect posibilă. În plus, regulamentul prevede că repetarea de trei ori a unei poziţii duce la remiză, însă asemenea repetări survin rareori cu acordul jucătorilor….
În literatură, abia simbolismul a ajuns să pună în valoare refrenul, dar nu sunt foarte convins că face aceasta pentru a evidenţia o stare poetică, aşa cum o spun atâtea manuale învechite, şi nu pentru că ajunsese să fie obosit de miturile demiurgice ale romantismului…Refrenul simbolist mai curând exilează obiectivitatea realităţii spre a lăsa totul în seama legănării imperceptibile a unei stări muzicale, perceptibile nu numai la nivelul cuvintelor…În refren există o înşurubare în loc şi o anumită aplecare asupra cuvântului, refrenul pune funcţia poetică (după termenii lui Jakobson – cea centrată asupra mesajului) în faţa celei referenţiale (definită de acelaşi ca orientată spre context, spre  realitate).
În muzică, cele 14 fugi şi patru canoane pe aceeaşi temă din „Arta fugii” a lui Bach refac în volute riguros controlate aceeaşi curgere lentă şi temperată a unei scriituri care pare a se detaşa încet-încet de materialitate…reiterând de fapt însăşi condiţia esenţială a muzicii, singura artă al cărei material o face să pară atât de imaterială… O senzaţie similară o ai ascultând binecunoscutul „Bolero” al lui Ravel, dar în acest caz tocmai accelerarea ritmului te face să simţi că reiei tema veşnic încă de la început, în timp ce la Bach muzica se consumă într-o curgere ternă care refuză orice ierarhie….Există o anumită agresivitate în cazul lui Ravel, echivalentă absolutului control de la Bach; la Ravel repetiţia este încrâncenare, la Bach repetiţia este detaşare…
Trecând în sfera narativului, repetiţia suspendă exact elementul de bază al acestuia – timpul… Penelopa găsise în gestul etern de a ţese şi de a desface aceeaşi pânză modul de a amâna un deznodământ – iar o minte îndrăgostită de metafore şi pusă pe şagă întrucâtva ar spune că exact aceasta reprezintă viaţa – amânarea unui deznodământ…
O altă formă a repetiţiei o întâlnim în filmul „Ziua cârtiţei” (1993),  în care personajul principal, un individ frustrat şi cinic, ajunge să trăiască la infinit aceeaşi zi, în care oamenii pe care-i întâlneşte spun aceleaşi replici şi fac exact aceleaşi lucruri pe care le făcuseră şi cu o zi inainte. Blocat în aceeaşi zi, personajul este nedumerit la început, se amuză apoi, începe să experimenteze (poate ajunge la închisoare, deoarece a doua zi se va trezi tot în patul său)… Treptat, omul care percepe lipsa de sens a lumii în care evoluează construieşte astfel el însuşi un sens acestei lumi şi propriilor gesturi, copilăresc şi iresponsabil la început, jucându-se cu temporalitatea, dar pentru că filmul trebuie să aibă un „mesaj” şi pentru că, în principiu, eroul trebuie să ajungă la o poveste de dragoste cu eroina scenaristul ajunge la concluzia că ar trebui să-l salveze de acest univers recurent prin dragoste….Romantic, desigur, dar cât a ratat el acest film evitând să-şi lase personajul prins cu totul în infinita spirală a acelei zile, lăsând să curgă povestea în afara intrigii clasice, care pretinde un deznodământ şi, prin asta, anulează repetitivitatea existenţei…
Dar nu există doar o repetiţie a creatorului, ci şi una a receptorului…În această situaţie, însă, lucrurile sunt mai simple…Este firesc să căutăm încă o dată plăcerea verificată, cea pe care am testat-o o dată şi, mai ales când resimţim neapărat nevoia de plăcere, să ne întoarcem la ceea ce ştim că ne-o provoacă….De aceea unii psihologi chiar recomandă alcătuirea unor liste de plăceri uşor de satisfăcut de unde să te poţi (re)inspira oricând, dar mai ales atunci când resimţi nevoia de a-ţi reconforta spiritul…

Repetiţia mai duce cu gândul şi la tipar…Istoria însăşi nu ar avea sens în afara unor tipare, a unor asemenea modele mentale, culturale şi evolutive, prin care viitorul însuşi ar putea probabil să fie „domesticit”…Este unul din lucrurile cele mai fascinante din istorie – să găseşti tiparele care au dus la evenimentele istorice…Dacă poţi să tragi şi nişte concluzii de aici….deja ai ajuns la filozofia istoriei…

Posted 23 Ianuarie 2011 by cosulcufragi in alţi fragi...

Lumea învârtită-n loc…   Leave a comment

Puţini scriitori ascund atâta robusteţe în spatele scriiturii lor precum Ernest Hemingway… Pentru el, scriitorul nu pare a fi cel care se apleacă asupra cuvântului, ci acela care se opreşte din când în când la masa de scris pentru a încremeni acolo o clipă de viaţă… Sigur, nu este vorba la el de încremenire în sensul prost al cuvântului, întrucât puţini prozatori au atâta vioiciune în paginile lor ca Hemingway….

Şi totuşi, dincolo de realismul comportamentist pe care-l ilustrează atât de strălucit, Hemingway adaugă prin dialoguri o altfel de tentă lumii sale… Personajele lui par a bate pasul pe loc prin cuvinte, nu din plăcerea vorbirii, ci pentru că sunt îndrumate de ideea că vorbirea în sine nu adaugă nimic fundamental vieţii. Înclin să cred că şi Hemingway se lăsase pradă aceleiaşi impresii şi nu mi-este foarte clar dacă nu cumva el se refugia din faţa scriiturii în variatele sale ocupaţii (vânătoare, pescuit, de ce nu – nenumăratele căsătorii….)…Exceptând probabil celebrele replici din Bătrânul şi marea (- Cine te-a înfrânt? – Nimic. Am ieşit prea departe în larg.), aproape nimic din literatura lui nu poate fi reţinut şi recunoscut ca atare, replicile sunt anodine, cuvintele aparţin limbajului curent, personajele nu se chinuie să rostească replici memorabile…La Hemingway ca la nimeni altcineva, limbajul este monedă de schimb, cuvintele circulă cu uşurinţă de la un personaj la altul, dar se pierd la fel de lesnicios mai departe, deoarece Hemingway pare a se fi eliberat de responsabilitatea de a exprima un sens coerent. Pentru Hemingway, cuvintele, personajele şi lucrurile sunt acolo unde le vede şi unde ni le arată şi nouă, iar asta îi pare suficient. De ce să te chinui să ai un sens, când este suficient să fii, iar finalul se va chinui să-ţi găsească un sens…

Totodată, Hemingway se eliberează…De ce să aibă personajele o biografie, de ce să le trasezi un contur, la ce bun să te pierzi în descrieri interminabile….viaţa şi percepţia acesteia constă în instantanee, în scurte respirări, dintre care doar cele de aer tare ne reîmprospătează cu adevărat…Pentru Hemingway viaţa se comentează adăugându-i un nou gest, în prelungiri infinite, astfel încât este greu să vorbeşti despre un incipit şi un final veritabile în cazul său…

Lumea lui Hemingway se învârte în loc, personajele îşi fac calme şi neabătute drumul, şi – din fericire – cuvintele rătăcite îşi găsesc locul apoi în propoziţii scurte şi banale care însă ne dau  autenticitatea unor vieţi şi a unei scriituri…

Posted 8 Ianuarie 2011 by cosulcufragi in literatură universală clasică

Între expansiune şi contragere   1 comment

Dacă ar fi să trasez o tipologie a romancierilor (permiţându-mi să iau romanul în accepţiunea ironică, dar nu falsă, dată de E.M. Forster – o operă de ficţiune în proză care depăşeşte 50.000 de cuvinte), cred că m-aş raporta la două categorii fundamentale…
Prima i-ar include pe cei care preferă expansiunea, a căror scriitură cucereşte, acaparează, care au plăcerea de a extinde universul….cuvintele lor adaugă sensuri, sunt demiurgi şi au voluptatea de a desena noi volute prin propriile universuri…Balzac – construind 100 de tipuri de bancheri care nu seamănă unul cu altul, Hugo căutând noi sensuri într-o realitate adeseori sordidă şi (prea) puţin semnificativă, Proust care-şi extindea efectiv scriitura pe manuscrisele sale realmente interminabile prin parantezele neîncetat adăugate, Marquez adăugănd timpului şi geografiei propria paradigmă a unui Macondo etern, Borges zugrăvindu-şi fiinţele imaginare…
În a doua ar putea fi cuprinşi scriitorii care, dimpotrivă, preferă contragerea; ei restrâng, adună faptele disparate în interiorul unui limbaj, merg în adâncime, pun încăpăţânaţi cărămidă lângă cărămidă spre a construi un zid fără vreo fisură (Flaubert credea că proza trebuie să producă aceeaşi impresie precum un zid gol de la Acropole, Hemingway avea pretenţia ca un cuvânt să adere la celălalt asemenea pietrelor zidului chinezesc), preferă să-şi circumscrie cât mai clar porţiunea de univers, care – chiar mică de ar fi – le aparţine întrutotul; ei precizează sensul universului, desenul lor este riguros, ferm şi strâns…Flaubert – ridicând stilul la rang de lege supremă şi lăsând în plan secundar „invenţia” romanescă; Hemingway încremenind realitatea într-un stil jurnalistic teribil de eficient şi de direct, Thomas Mann circumscriind moral universul, dar într-un mod deosebit de riguros şi de practic, Saint-Exupery – consacrând scriitura drept o unealtă asemenea avionului pe care-l pilota…
Este valabilă o astfel de tipologie şi în cazul altor specii literare? Se pare că nu, întrucât celelalte specii literare au deja limite fizice mult mai clar trasate….Tragedia, spune Aristotel, îşi găseşte limita în răgazul necesar spre a trece de la fericire la nenorocire şi invers…Poe a fixat şi el o limită în ceea ce priveşte poemul – arătând că un poem trebuie să fie în mod necesar scurt…De aceea probabil că paradigma de mai sus se aplică realmente cu succes doar romancierilor…

Posted 6 Ianuarie 2011 by cosulcufragi in literatură universală clasică

Greutate…şi balast   Leave a comment

Într-un pasaj din „Sunetul muntelui” de Yasunari Kawabata, personajul central, Shingo, evocă o imagine stranie: ar fi bine dacă am putea să ne dăm capetele la curăţat – pur şi simplu să le desprindem de trup, să le ducem la spitalul universitar şi să le lăsăm acolo pentru un „curăţat de cap”, astfel încât să fie îndepărtat tot „gunoiul” din el; omul ar rămânea fără „niciun fel de probleme şi niciun fel de vise”.
Cât de mult „balast” încape într-adevăr în intelectele noastre…câte resentimente inutile, câte cearcăne adunate în jurul ochilor noştri interiori…Probabil multe nedumeriri îşi lasă urmele pe undeva prin ascunzişurile intelectelor noastre şi nervurile viselor şi cele ale coşmarurilor pe care le trăim se întretaie în mod neaşteptat cu unele spaime care urcă din inimă sau coboară direct acolo…Şi, chiar dacă, prin rugăciune sau prin confesiune, sufletele pot fi purificate uneori – niciodată îndeajuns -, undeva într-un colţ al intelectului rămâne un rid al încrâncenării gândirii, deoarece intelectul are nevoie să se detaşeze de suflet pentru a-şi putea conserva ascuţimea…
Şi mai mult pătimim însă de pe urma gândurilor iscate de resentimente, tristeţi şi regrete…Atât de greu este să cureţi uneori puroiul care întinează pereţii, să îndepărtezi substanţa vâscoasă şi grea care înceţoşează mintea şi sufletul, balast greoi de care nici măcar nu poţi fi conştient….
Şi visele lasă o urmă, spune personajul lui Kawabata, dar probabil că acestea ne leagă cu adevărat capetele de inimă, leagă intelectul de suflet. În vise se aude nedesluşit o muzică sau câte vreo rostire molcomă şi îndelungată şi este frumos dacă va rămâne ceva din acestea în prelungirile fiinţei noastre…
Nu pot vedea acest gest al „curăţării capului” din romanul lui Kawabata în afara unei operaţiuni dificile, a unei încrâncenări fizice de a râcâi cu îndârjire vâscozitatea amară din capetele noastre, a unui dezgust uneori…Din păcate poate, oricât de pură ar putea fi inima (sau oricât ar putea fi ea purificată), ceva rămâne de-a pururi în intelectul nostru, capul nostru păstrează în nervurile sale din interior cicatricile a ceea ce am fost şi de aceea în viaţa aceasta nicio renaştere completă nu este cu putinţă…
Ne mai rămâne în aceste ascunzişuri câte un gând, o vorbă, o culoare care ne-a populat cândva sufletul, câte o tentă abia aflată prin preajma noastră, temeri nedesluşite şi vagi speranţe, mici insule de rostiri….atât de multe lucruri care ne fac să înţelegem de ce prefera Montaigne „un cap bine făcut” unuia „umplut”….

Posted 2 Ianuarie 2011 by cosulcufragi in Uncategorized

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări