Archive for the ‘Uncategorized’ Category

De ce ne plac utopiile negative…   Leave a comment

Titlul şi, mai mult, însăşi sintagma de „utopie negativă” sunt, desigur, oximoronice. Aceasta deoarece sensul originar al conceptului de „utopie”, acela al secolelor XVI-XVIII, trimite la ideea de un „altundeva fericit”, de o inedită (pe atunci) modalitate de a regăsi un anumit sens al vieţii. S-a inventat chiar şi un termen pentru aceasta – „distopie” – care pare însă mai degrabă pretenţios.

În ansamblu, totuşi, literatura şi cinematograful cuprind mult mai multe utopii negative decât pozitive. De ce? Aş invoca mai multe justificări.

Receptorul obişnuit se simte mai în siguranţă în faţa unei utopii negative. Distopia îi conferă iluzia minimală că trăieşte totuşi o existenţă acceptabilă, mai mult – uneori, chiar cu deplină semnificaţie. Pe lângă aceasta, îi dă şi libertatea unei anumite revolte, „adormindu-i” întrucâtva instinctul de revoltă care ar putea fi valorificat în plan social. Şi chiar poate resimţi confortul unei superiorităţi etice.

În al doilea rând, distopia valorifică faptul că visurile fericite sunt asemănătoare, dar coşmarurile sunt mai personale. Purtăm cu noi fiecare micii noştri demoni, de multe ori asemănători în trăsăturile lor generale, dar a căror specificitate trădează fobii sociale, mici uri personale, sentimente nemărturisite. Distopia reuşeşte să ajungă la o anumită congruenţă cu toate acestea (de aceea şi discursurile electorale în care oamenii politici zugrăvesc un „viitor de aur” sunt mai uşor taxate drept „minciuni” de către public decât cele în care aceştia atacă o realitate). Distopia are totodată o valoare cathartică deosebită, întrucât dă posibilitatea unei „revanşe” în imaginar în faţa realului. În egală măsură, însă, realul „minimal fericit” triumfă în faţa distopiei, receptorul asumând cu reală satisfacţie „micul său colţişor de libertate”, acel „cer înstelat deasupra lui” prin care se recunoaşte drept membru al unui altfel de univers.

Utopia negativă este, într-o anumită măsură, mai aproape de o realitate, fie ea trecută (deci experimentată în spaţiul cultural respectiv), fie cunoscută din experienţa istorică a altui spaţiu. De exemplu, experienţa din „Fahrenheit 451” a fost trăită, în forme variate, de-a lungul istoriei, în mai multe societăţi. Se cultivă deci o anumită familiaritate, ceea ce facilitează şi chiar încurajează receptarea. Familiaritatea cu ficţiunea duce cu uşurinţă la o altă familiaritate – cu efecte mult mai concrete: familiaritatea cu o anumită istorie, asumarea unei istorii.

În sfârşit, utopia negativă apelează la fantasme ale sadismului şi masochismului în imaginarul cititorului, fantasme care nu sunt niciodată uşor de mărturisit, de altfel. Există o uşoară dorinţă de a controla sau de a fi controlat, chiar o ambivalenţă de necontestat în inconştientul uman din care distopia se înfruptă neîncetat, conştientă că acest izvor nu va seca niciodată. În distopie îţi poţi permite luxul micului tău ceas de glorie a unei fantezii „dictatoriale”, care te dispensează de gesturi condamnabile în viaţa reală. Receptarea distopiei funcţionează deci şi ca un instrument de autoverificare raportat la propriile instanţe morale, mai ales la cele mai puţin mărturisite public.

 

Posted 6 Decembrie 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

Materialitatea ca problemă…   Leave a comment

Interesantă revelaţie am avut la Muzeul de Artă din Timişoara. Aş putea spune că în cazul artelor plastice, şi al picturii mai ales, mă deranjează întrucâtva ceea ce aş numi materialitatea excesivă. Mai ales pictura te apropie de o anumită percepţie extrem de concretă a carnaţiei materiei, îţi confiscă libertatea faţă de materie. Este ceva păstos şi greu în materialitatea sa nemijlocită care te face s-o simţi agresivă uneori, să-i simţi răsuflarea biciuindu-ţi obrajii.Probabil că, atunci când spunea că în Artă preferă operele în care Arta dă pe dinafară, Flaubert se gândea şi la pictură.
Iar clasicii din muzeul timişorean dădeau seama exact de o asemenea materialitate grea, pasta uleioasă a pânzelor îmi acapara simţurile, resimţeam bucuria Facerii, a unei noi mărturii a clădirii lumii. Exista ceva acolo care te invita în bucuria greoaie a artistului ce dă o nouă realitate conturului fizic, care umple cu vopsea orice interval.
Doar un şoc: expoziţia de icoane cuprindea şi o icoană mai ciudată (anonim din secolul XVIII) în care Maica Domnului şi pruncul sunt înfăţişaţi sub masca a două figuri neînchipuit de urâte, aproape nişte antropoide non-umane. O mărturie că „sunt zei şi aici”? O încercare de a reda eternităţii cine ştie ce figuri ale sluţeniei fizice care or fi existat aievea? Urâţenia lor într-o stereotipie a reprezentării „frumoase” a cuplului divin dă în orice caz de gândit.
Alt sentiment în faţa expoziţiei lui Salvador Dali cu gravuri ilustrând cele 100 de cânturi ale Divinei Comedii. Figuri ascuţite, lapidare şi sugestive, familiaritate cu universul dantesc, îndemnând cel puţin la (re)lectura poemului. Aflu că fuseseră comandate de guvernul italian pentru o ediţie aniversară şi refuzate ulterior, deoarece se considerase nepotrivit ca o astfel de ediţie să fie iltustrată de un neitalian. Au şi alţii limitele lor…

Posted 8 Iulie 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

Sinceritate…prostie….şi mai ce…?   Leave a comment

Este pe undeva uluitor, dar grafomania lui Klaus Iohannis ameninţă să se transforme într-un eveniment. Am primit până şi pe facebook o notificare privitoare la lansarea cărţii lui Iohannis. Când nu-şi risipeşte energia puţină în vorbe fără rost, mult iubitul nostru preşedinte scrie cărţi. Nu are timp de guvernare. Nu mai vorbesc de viteza ameţitoare cu care scrie, nu degeaba domnul Cristian Tudor Popescu l-a poreclit „scriitorul turbo”.Nu ştiu în ce limbă, deoarece româna lui este la nivel elementar. Dar, iată, în câteva luni a dat gata o carte de 300 de pagini. Care se va vinde, evident, deoarece publicul mai puţin cultivat cumpără numele, nu cartea…Nu mai vorbesc de faptul că unii speculează că nu Iohannis şi-ar fi scris cartea (vezi http://sutu.ro/muzeul-figurilor-de-cerneala/cine-scris-cartea-iohannis/, care ne dă şi prenumele scriitoarei…Iulia….).

Uluitor este însă cum îşi justifică preşedintele controversata replică „Ghinion!”, privitoare la profesorii (mulţi dintre ei, cu mult mai merituoşi decât Domnia Sa) care trăiesc de azi pe mâine, darmite să-şi permită să cumpere şase case, precum profesorul Iohannis:

Am trecut peste acel moment, însă admit că a fost doar vina mea, întrucât am lăsat garda jos. M‑am dus la o emisiune unde am considerat că există un mediu prietenos, dar m‑am trezit faţă în faţă cu un moderator foarte agresiv. Şi, în loc să‑mi păstrez calmul, cum procedez in mod normal, am reacţionat la atacul moderatorului, lucru pe care apoi nu l‑am mai făcut.

Două lucruri îmi atrag atenţia. În primul rând, preşedintele se duce la emisiunile unde există medii prietenoase – a se citi „obediente”, „supuse”. Nici nu este de mirare, deoarece aerul robotic şi mecanic al lui Iohannis reflectă cel mai probabil o gândire robotizată, rigidă, obosită chiar. Exact omul de care nu avem nevoie în fruntea ţării (nu că Ponta ar fi mai breaz….).

Însă afirmaţia însăşi este uluitoare, dar şi îngrijorătoare. Din moment ce „a lăsat garda jos”, se înţelege că Iohannis a fost, fără să vrea, din neatenţie probabil, SINCER. A făcut ceea ce un om politic nu are voie să facă – a spus ce gândeşte. Oamenii care-şi drămuiesc salariul de la o lună la alta ca să-şi mai cumpere o carte (să sperăm că nu cartea lui Iohannis) au…ghinion… Oamenii care nici măcar nu-şi permit să cumpere mai mult de una-două cărţi la târg au…ghinion…Primul preşedinte al României se şi alesese cu porecla „Ghin-ion…Iliescu”. Iată că acum avem alt om care ne poartă ghinion, om care a stat destul de cuminte şi aparent liniştit în Sibiu şi, ajuns ca prin miracol la Bucureşti, începe să-şi arate din ce în ce mai mult adevărata faţă. Caracterizată de aroganţă şi cinism.

Nu că acest lucru m-ar mira. Personal, am considerat întotdeauna că, începând de la un anumit nivel al ierarhiei sociale în România, oricine trebuie să aibă aceste trăsături, dublate de un anumit grad de ticăloşie. Pur şi simplu, dacă nu le are – nu este acceptat de clasa politică şi este…îngropat. Nu avem nevoie de oameni care să ne dea lecţii, mai ales de moralitate, inclusiv prin puterea exemplului personal. Este musai ca şi noii veniţi în politică să dispună de acelaşi rezervor de ticăloşie ca şi ceilalţi, ca să nu se simtă mai prejos unii de ceilalţi.

Momentan, nenea Klaus are însă alte griji. Avionul prezidenţial, prima doamnă a naţiunii (ce gest cretin şi neinspirat), iar acum…scriem cărţi. Oare când mai are timp să mai şi citească?

P.S. Aflu că fotografia postată de noul preşedinte PNL, Alina Gorghiu, pe Facebook a fost prelucrată, astfel încât să nu apară şi Crin Antonescu. Trist pentru acest partid „istoric”, dar începe să se apropie de o cu totul altă istorie, cea a PCR.

Posted 23 Mai 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

Just a dream…?   Leave a comment

Moment rar şi (poate) deosebit de privilegiat. M-am culcat pe la miezul nopţii, oră absolut obişnuită pentru mine, şi cred că am adormit destul de repede. Cufundat în vis, am fost aruncat într-un decor de oraş de provincie, dar nu chiar asemănător celor unde îmi petrec vacanţele, mai curând unul cenuşiu şi suspect de pustiu. Stăteam acolo, cu un gust amărui în gură, probabil de praf, înconjurat de o lume moartă la propriu, deoarece eram singurul om. Aveam un soi de rucsac în spate, dar ştiam clar încotro mă îndrept: mă întorceam acasă din vacanţă. Un telefon pe mobil de la mama mă lămurea şi nedumerea totodată: era prima zi a vacanţei, nu spre gară trebuia să mă îndrept, ci spre pensiune. Atunci s-a petrecut un moment rar, de dedublare a conştiinţei: visam, dar ştiam că visez. Ca într-un film, o cameră mă scruta din toate unghiurile. Iar o voce îmi spunea că trebuie neapărat să mă trezesc, să nu rămân închis într-un spatiu din care (poate) doar cordonul ombilical mă smulsese. Eram la mijloc între somn şi trezie, într-un spatiu şi un moment deosebit de rare şi (cred) de nepreţuit. Părea că trecuseră ore, dar am descoperit – trezindu-mă cu adevărat, de această dată, şi cu oarecare uimire – că mă culcasem abia cu două ore înainte. Dar cred ca subconştientul mă proiectase într-unul din spaţiile mele de refugiu, din care mă readusese într-adins înapoi. Probabil ceva nu „se potrivea”, probabil el însuşi ratase ceva. Conştiinţa mea nu era pregătită sau, dimpotrivă, totul era prea simplu pentru ea. M-am gândit că mica mea rătăcire prin orăşelul prăfuit trebuie să rămână, am scos tableta şi am început să scriu – greu,chinuit, pentru că eu scriu greu pe proaspăta mea tabletă, cu care nu m-am obişnuit pe deplin şi ale cărei virtuţi tehnice nu-mi sunt întrutotul familiare. O rătăcire într-o existenţă (încă) prea circumscrisă merită oricând consemnată. Ceva care probabil nu te defineşte (pe deplin?), dar de care să te agăţi cumva. Ce mă intrigă este mai ales acel spaţiu indefinit între vis şi trezie, unde am fost proiectat – nu ştiu dacă din întâmplare sau ca parte a unui proiect. Un avertisment, o invitaţie? Prea multă sau prea puţină luciditate? Geometria spaţiului meu interior îmi aparţine cu adevărat? Poate chiar subconştientul dătător de vise s-a rătăcit, şi-a înţeles greşeala şi m-a readus la realitate? Rătăcirea din vis nu era rătăcirea mea? Poate următorul meu vis mi-o va adeveri…sau nu…Întotdeauna am preţuit astfel de momente indeterminate, necontrolate îndeajuns de conştiinţă, puţinele momente în care ne putem revela nouă înşine altfel. Conştiinţa unui vis nu-l complică, dar ne dă siguranţa că există şi un alt mod de control asupra realităţii interioare..Şi mă linişteşte că nu suntem întrutotul în aşa-zisa viaţă reală….

Posted 8 Aprilie 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

Filozofia zborului cu avionul…   Leave a comment

Pe un blog, nu contează care, un tânăr a plecat de la frica (firească oarecum) de a zbura cu avionul spre a ajunge la consideraţii filozofice cu privire la efemeritatea vieţii, la iluzia că am avea control asupra vieţii noastre etc. O cititoare a remarcat că nu e nimic filozofic în frica de a zbura cu avionul, ceea ce i-a atras din partea bloggerului observaţia arţăgoasă că „prostia este o alegere”…

Stau şi mă gândesc….totuşi…că adevărul este pe undeva la mijloc. Sigur că nu e nimic filozofic în a-ţi fi frică să zbori cu avionul, este o reacţie organică firească, probabil nu izvorâtă atât din faptul că nu avem vreun control (nu există niciun control nici atunci când ne aflăm în autobuz), ci din alţi doi factori: accidentele de avion sunt mai rare, mai spectaculoase şi cel mai intens mediatizate; călătoria cu avionul îl pune pe om în situaţia de a-şi depăşi întrucâtva condiţia, întrucât putem merge, alerga sau înota, dar nu şi…zbura…Dacă această teamă ar fi atât de filozofică, am putea spune că…s-ar umple lumea de filozofi.Însă, de obicei, călătoria cu avionul este mai puţin frecventă decât aceea cu orice alt mijloc de transport şi, în plus, această călătorie ne rupe cu totul de mediul fizic cu care suntem obişnuiţi, ne aruncă în cu totul alt spaţiu şi chiar timp (în numai câteva ore schimbi unul sau mai multe fusuri orare). Cu alte cuvinte, o lipsă de control în plan fizic există: în ceea ce priveşte spaţiul, timpul, chiar şi acţiunile pe care urmează să le întreprindem….

Pe de altă parte, unele experienţe pe care noi le percepem ca aducându-ne mai aproape de final pot genera şi un alt mod de a trăi viaţa. Cei obişnuiţi cu experienţe care-i duc la limită cel mai adesea nici nu reflectează în vreun fel la astfel de aspecte: este cazul alpiniştilor, al salvamontiştilor, al poliţiştilor. Poate că aşa şi este cel mai bine, întrucât de la aceştia pretindem acţiune înainte de orice, nu reflecţie asupra ei. În cazul altora, se poate ajunge la o gândire metafizică asupra vieţii de la o singură experienţă de acest gen, trăită într-un mod unic şi nerepetabil. Nu există o scală universală de judecată în această privinţă, unii pot fi extraordinar de fascinaţi de senzualitatea sau de fascinaţia câte unui act cotidian care altora….le scapă. Aceasta dovedeşte că acelaşi act poate fi obiectul unor lecturi multiple, dar şi că avem tot dreptul de a privi cu circumspecţie lipsa de discreţie cu care unii clamează valoarea metafizică a unor astfel de reacţii. Reacţiile organice fireşti nu trebuie bagatelizate, dar nici ridicate la rangul de act existenţial unic, întrucât nu au nici valoare de exemplaritate şi nici nu se remarcă printr-un caracter excepţional.

Posted 9 Martie 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

Înălbitori (ne)corozivi…   Leave a comment

Am trăit s-o vedem şi pe asta. Guvernul modifică Legea educaţiei, astfel încât strălucitul cărturar din fruntea sa să poată renunţa liniştit la doctorat. Nimic neobişnuit în asta. La urma-urmei, legile sunt făcute pentru proşti, deoarece guvernanţii şi opoziţia sunt oricând gata să modifice orice lege, orice fel de reglementări pentru a-şi asigura traiul îmbelşugat.

Ponta modifică Legea educaţiei, în Franţa un parlamentar este sancţionat de preşedintele de şedinţă pentru că…a respectat regulile gramaticii limbii franceze, Putin redesenează geografia Europei. O lume nebună? Sau lumea pe care o merităm?

Şi în condiţiile astea să ne mai mirăm că Brăila nu poate fi deszăpezită întrucât unicul baron local care pusese mâna pe contractele de deszăpezire este cercetat penal, oamenii mor în ambulanţe şi nu există mijloace de a ajunge la victimele unui accident.

Imaginaţia lui Ponta este, ce-i drept, fascinantă. La fel de bine putea anula cu totul textele de unde copiase spre a putea spune ulterior că nu există plagiat, deoarece….nu avea ce plagia. Ar trebui totuşi să le atragem atenţia guvernanţilor că şi alte ordonanţe de urgenţă aşteaptă la rând. Bunăoară, orice infractor care-şi recunoaşte fapta să scape nedepepsit, eventual şi cu folosul pe care l-a căpătat. Sau generalii şi coloneii care au organizat sau facilitat prin incompetenţă măcelul din 1989 să fie avansaţi dacă-şi recunosc faptele. Nu mai vorbim de autorii nenumăratelor „tunuri” din ţara noastră: ar putea fi şi ei răsplătiţi dacă recunosc ceea ce au făcut.

La rând putem apoi redefini legile ştiinţelor naturii: la urma-urmei, nenorociţii de Newton, Einstein, Arhimede nu au fost politicieni. Îl plângeam cândva în sinea-mi pe omul fără imaginaţie. Acum îmi dau seama ce înseamnă să ai imaginaţie prea multă…

Posted 2 Ianuarie 2015 by cosulcufragi in Uncategorized

2014 in review   Leave a comment

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 260 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 4 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Posted 30 Decembrie 2014 by cosulcufragi in Uncategorized

Cartea de la ora 5

Momentul de răsfăț literar al zilei

cosulcufragi

literatură, frumos, opinii, visări